Capitolul 2

71 18 28
                                    

      Alarma ceasului meu sunase de câteva minute bune, însă nu găsisem metoda prin care să cobor din pat fară să o trezesc pe Victoria. Era destul de dificil din moment ce mâinile ei îmi înconjuraseră brațul stâng.

      Cu eforturi supraomeneşti, i-am îndepărtat delicat palmele şi am reuşit să mă ridic. N-am pierdut prea mult timp cu îmbrăcatul. Mi-am luat geanta de voiaj şi am ieşit din cameră.

      Holul era plin de cioburi, din seara precendentă. Am vrut să le ocolesc şi să plec, însă m-am gândit la cei mici care ar putea călca pe ele. Le-am adunat cât de repede am putut şi am lăsat un bilet pe frigider, reamintindu-le de plecarea mea.

      Dustin mă aştepta în fața blocului, cu motorul maşinii pornit. I-am zâmbit şi l-a salutat, după ce mi-am lăsat bagajul pe bancheta din spate. Tensiunea dintre noi dispăruse, revenind la a fi noi. Nu știu acest lucru se datora apropierii noastre din ziua precedentă sau, pur și simplu, relația noastră evolua, putând astfel sa ignorăm granița dintre prietenie și relație. În mintea mea suntem oricum prea mici pentru a trăi o iubire adevărată, ce facem noi e doar o joacă de copii.

    ― Spune ceva, tăcerea ta mă omoară.

      Am ridicat din umeri. Chiar dacă nu mă vedea pentru că nu-și putea lua ochii de la drum, știa că asta am făcut.

    ― Nu știu ce.

      A frânat datorită culorii roșiatice a semaforului.

    ― Ba da, a spus el, știi. Te porți de parcă suntem în perioadele pe care le urăsc. Atunci când nu vrei să mă vezi în ciuda faptului că nu te-am rănit. Credeam că suntem în regulă.

      Ultimele cuvinte le-a șoptit nesigur, lăsând propoziția în aer.

    ― Dustin, am nevoie de timpul meu, nu mă presa. Am stabilit de comun acord că vom vedea cum evoluăm şi unul fară celălalt.

      Palmele sale au lovit volanul, apoi s-au încleştat pe acesta. A scrâşnit din dinți, iar expresia tristă a feței i s-a transformat într-una plină de furie şi resentimente. Pentru prima dată de când eram împreună cu el, un sentiment de frică se înfiripa în interiorul meu. Nu l-am mai văzut nervos, nici măcar supărat nu a mai fost în preajma mea, doar trist sau dezamăgit.

    ― Cy, intensitatea vocii sale a crescut, trimițându-mi fiori pe șira spinării, am viața mea și tu o ai pe a ta, nu mă poți trimite la naiba de fiecare dată când ai tu chef. Am acceptat faptul că ai nevoie de spațiul și de timpul tău, te înțeleg, îți e greu să te expui și să te deschizi altora. Timpul de acomodare s-a terminat, ne cunoaștem de prea mult timp ca să poți să îți mai bați joc de mine!

      M-a privit preț de câteva secunde, deși întreg corpul său emana furie prin toți porii, ochii îi erau încă blânzi și mă priveau drăgăstos. Nu știam cum ar trebui să reacționez într-o astfel de situație, iar creierul meu nu era capabil să proceseze atâtea informații într-un timp atât de scurt. Și ca să fiu sinceră, Dustin nu se afla în topul listei mele de probleme, era băiat mare, așa că se poate descurca și singur. 

      Aveam o gândire egoistă și nu eram mândră de asta. Încercam să fac totul și, aparent eșuam lamentabil. Voiam să-i răspund, să-i spun că într-un final vom sfârși cu bine și că dacă așa vrea soarta, noi o să ne regăsim unul pe altul. Desigur, în mintea mea speram să găsească o persoană demnă de iubirea lui. Aș putea spune chiar că sunt complexată de faptul că nu sunt niciodată persoana potrivită pentru cei din jurul meu. Totuși, ei continuă mereu să mă aleagă, crezând că merit efortul.

Persoana potrivită //pauză//Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum