we all go a little mad sometimes (poezii)

La poalele implacabilului

                   

                                                                        *

Mă trag dintr-un şuvoi de ape repezi, învolburate,

mă înalţ în efemerul delir şi mă dezvolt ca o lună mărginită de stele,

mă clatin spre drumul dintre ceruri, sub mângâierea nemiloasă a Vântului,

ce îndulceşte viitorul hărăzit cu fiecare atingere mânioasă.

Braţul Divinităţii mă priveşte cu milă,

că voi avea dezamăgiri cu miile când vor tresări ielele,

că m-aşteapt-un drum încrâncenat până voi fi ca mareele.

Croiesc o speranţă falsă,

c-am să am forme frumoase şi c-am să fiu magia nefastă,

dar pân’ aici se opreşte tot. Croirea mea abia acum începe.

O mână, din vis atrasă, mă striveşte

şi mă metamorfozează-n elogiu prozaic.

Acum pornesc în drum nebun, acolo

unde sensul scurtei vieţii e nelegitimabil.

                                                                        **

M-am aruncat în braţele neantului himer,

şi el, ca un nebun compozitor, m-a adăugat în sonata cerului etern,

savuram căderea - utopie de fericire ce-mi lumina întreaga natură.

În timpul vâltorii nocturne îmi aminteam cu sfială tot ce-a fost odinioară:

‘Nu cred în nimeni, căci totul e o minciună’- am cugetat eu, în timp ce mi-erau împletite ţesuturile.

‘Ai să crezi tu-n cineva, pân’ la urmă, fulg implacabil’- mi s-a amintit de dragul Ger.

‘Să vezi şi să nu crezi.. urăsc pe toată lumea’..

şi încă nu mi se schimbă părerea.

                                                                        ***

În drumul bifurcat de dansul vântului,

am cunoscut mii de alţi fulgi care mi-au fost antipatici,

unii au fost drăguţi, nu zic, dar erau doar carismatici.

Toţi zburdau fericiţi pentru rolul dus în această lume,

dar niciodată nu se întrebau unde duce a lor cădere fără nume.

Atunci când pământul se apropia, încercau şocaţi să se ridice,

pe-o mare de vise.

Eu aveam ceva mai diferit,

uram tot ce s-a întâmplat, se întâmplă sau se va întâmpla pripit.

Cu cât curgeam mai mult spre marea întindere argintie,

cu atât indivizii albicioşi fericiţi dispăreau şi dispăreau,

unii pătrunzând în propriul dans hipnotizant,

alţii iubindu-se neîncetat.

                                                                        ****

Pluteam alături de creşterul cerului, fiecare mişcare-mi era urmărită.

mulţi ochi mă priveau, dar tot singur cutreieram,

singur cu un amalgam de sentimente-n cap, vrăjit de ce putea să fie,

cuprinse cu fală într-un vortex de inocenţe.

Adânca mare se apropia de mine

cu fiecare minut, fiecare secundă, cu fiecare clipă pierdută-n undă.

Încep să disting forme care mai de care mai ample,

care te surprind prin complexitatea de a exista:

clădiri suspendate, mozaicuri afânate de muzee, defilee.

Rar mai vezi ceva lăsat:

un arbore împănat, un spaţiu neasfaltat.

Pulberea argintie îşi pune amprenta pe tot ce găsea,

şi mângâia şi îngrijea, extinzându-se miraculos

chiar şi pe obrajii înflăcăraţi, aburiţi de-un nas focos.

                                                                        *****

Într-un final, atingeam cu colţurile migălos lucrate,

puntea argintie presărată de creaturi nenumărate.

Ostenit din grabnicul drum,

mă aşez istovit pe albumul ce mă-nconjoară, fără pic de doară.

Când odihna s-a încheiat, gândirea m-a şi îndrumat:

‘din marele rege ce privea lumea de sus,

a ajuns la acelaşi nivel cu ea, poate chiar mai jos.’

Voi rămâne mult şi bine în acelaşi peisaj mirific,

asemenea unei picături de apă

într-un ocean nesfârşit de speranţe nefaste

ce le purific.

Nimeni nu-şi va aminti de mine,

Nimeni nu va şti c-am existat,

Voi rămâne acelaşi suflet tânăr

Prins în timpul necurat.