Unde este Isobel? V1

5

Şiroaiele de lacrimi curg ca un râu pe faţa mea, acestea prăbuşindu-se peste obrăjorii fiicei mele. Fiind la pământ amândoi, o ţin în braţe, jelind-o. Când îi ating faţa neînsufleţită, simt că e rece. Foarte rece. Dar asta nu mă împiedică să o mângâi, să o mai simt înainte să se organizeze înmormântarea. Sunt într-o pădure pustie, unde întunericul s-a lăsat peste noi. Nu mai văd copacii, frunzele, ci doar bezna asta care mă răpeşte. Ştiu doar că stau rezemat de scoarţa unui copac care îmi zgârie uşor spatele. Simt adierea rece a vremii. Chiar dacă nu pot vedea, ştiu că îmi ies aburii de fiecare dată când expir.

O, nu! Cum am putut lăsa să se întâmple asta? Poate era deja scris, poate ăsta era destinul ei. M-am născut doar să primesc suferinţă încontinuu. M-am luptat cu sărăcia în copilărie, unde nu aveam bani de o pâine. Mergeam la vecini să fac o baie caldă din când în când, căci eram murdar. Nu puteam să mă spăl cu apa rece din găleţi.

Mama a murit după câteva minute după ce m-a născut. Dumnezeu să o odihnească în pace! Tata mi-a spus că mama a apucat să mă vadă. În ultimele ei minute rămase, a apucat să-i vadă chipul fiului lui cel nou-născut şi nevinovat.

Tata m-a crescut. Mergeam la grădiniţe şi la şcoli cu program prelungit, fiindcă tata nu putea veni după mine tot timpul la timp din pricina muncii. Muncea din greu să ne câştige existenţa, dar salariul lui nu ne era de ajuns. S-a întâmplat de multe ori să nu mănânc vreo două-trei zile. Doar ce găseam pe jos resturi de la lume.

Când aveam şaisprezece ani, tata s-a îmbolnăvit. A avut tuberculoză în ultimul stadiu. Nu putea fi salvat, iar eu eram conştient că voi rămâne singur pe lume, fără fraţi, fără părinţi, fără ajutor. Eram conştient că trebuia să mă las de şcoală ca să pot munci şi să pot trăi. Am suferit foarte mult când tata a murit. Pentru că nu aveam pe nimeni şi eram foarte săraci, nu am avut banii suficienţi pentru a-i cumpăra un sicriu sau pentru a fi înmormântat într-un cimitir. I-am creat eu din lemnele pe care le-am găsit afară un mic sicriu, exact pentru mărimea lui. Un sicriu umil, unde, cu greu, i-am pus corpul neînsufleţit. Eram slab la şaisprezece ani din cauza lipsei de hrană. I-am săpat o groapă, nu prea adâncă, deoarece cumva trebuia să îi pun sicriul.

Am crescut, m-am maturizat şi am devenit bărbat. Datorită patronului meu de tâmplărie, am devenit cine sunt acum. Dumnezeu să-l odihnească şi pe el, domnul Carl Montana. Acesta m-a ajutat să-mi recuperez şcoala. M-am pus pe învăţat ca să-l răsplătesc pentru implicarea în creşterea mea şi pentru recunoştiinţa pe care am avut-o faţă de el. Era un domn respectabil, drept, înalt şi bine făcut. Păcat că a murit la doar patruzeci şi opt de ani. A fost ucis de nişte tâlhari, în timp ce el era la bancă. Am auzit că tâlharii voiau să jefuiască acea bancă, iar Carl era în vizorul lor. De frică că Montana i-ar fi putut da de gol la poliţie, l-au împuşcat de două ori în zona inimii. A murit pe loc. Eram devastat. Îmi părea atât de rău pentru el, pentru mine, căci mi-era frică de ce se va întâmpla cu viitorul meu.

Anii au trecut, mi-am continuat studiile şi am cunoscut-o pe Jane. Am păşit cu stângul spre ea, deoarece prima dată când am văzut-o mi-a dat o palmă zdravănă peste faţă. Aşa mi s-a roşit obrazul!

-Hei, scuză-mă! Ţi-am greşit cu ceva? mă frecam cu palma ca să nu mai doară.

-Da, eşti un impertiment. Te dai la mine exact aşa cum unii se dau la târfe.

Au! Aici a durut.

-De fapt, nu am făcut niciodată aşa ceva. Te rog din suflet să mă ierţi dacă te-am jignit.

Lucurile au evoluat între noi, cunoscându-ne mai bine, ne-am ataşat unul de altul şi, după ce a trecut un an, ne-am căsătorit.

După patru ani, i-a dat naştere lui Isobel. Eram cel mai fericit tată din lume. Peste unsprezece ani, Jane a suferit accidentul de maşină. După două cinci luni, aceasta a murit. O altă suferinţă. Am rămas cu Isobel singuri. Am retrăit momentele copilăriei mele.