N-am mai scris de la optişpe ani. Nu la modul ăsta. Nu la modul de a mă lamenta stilistic prin cuvinte. Am mai scris. Articole mizere științifice, care plictisesc chiar și autorul înfometat în timpul cercetării, referate pentru nenorocirea de facultate pe care mi-am dorit-o atât de tare, dar care a sfârșit prin a mă trimite într-o infinită plimbare de mână cu depresia. La un moment dat m-am apucat chiar și de caligrafie, să scriu frumos, dar fără conținut.
Nu am mai scris așa. Pentru mine. Am lăsat deoparte total exact partea care dădea sens întregii tevaturi, faptul că mă simțeam eu bine când scriam.
Acum m-am trezit singură, fără nimeni și nimic, trăind într-un vid plin, adică apăsător, și e tot ce mi-a rămas. Să mă lamentez prin cuvinte. Nu pot să strig, așa că scriu.
YOU ARE READING
Aberații nocturne și nocive
RandomPanséuri, gânduri pe care trebuie să-mi amintesc să le uit, lucruri pe care sigur o să le uit și vreau să mi le amintesc, mă pierd în detalii.
