Psihologul

Capitolul 7

După 15 minute maşina se opreşte, semn că am ajuns la cabinetul psihologului.
Deja îmi imaginez bătrânul care încearcă să mă ajute..

Cobor sfioasă din maşină şi mă îndrept cu paşi mici spre clădire, mergând în spatele mamei.

- Mamă...

- Ce este?

- Nu vreau aici...

- Termină scumpo! Suntem deja aici.

- Ahh! Eşti imposibilă! spun lovind peretele şi atrăgând atenția asupra mea

Sunt privită de toți cei care îşi aşteptau rândul, privirile lor  deranjându-mă.

- Vedeți-vă dracu de treabă! spun enervată

Mama nu spune nimic, doar mă priveşte uimită.
Ce? E vina lor.

- Carla Smith! aud o voce necunoscută

Ridic capul buimacă şi mă uit în jur.

- Este psihologul, scumpo. Mergi în cabinet. mă lămureşte mama

Mă ridic încet de pe scaun şi mă îndrept cu paşi mărunți spre cabinet.
Îmi pun mâna pe clanța uşii şi apăs nesigură, iar uşa se deschide.
Dau de de doi ochi verzi pe care îi pot compara cu două smaralde şi nişte cârlionți perfecți care îmi fac picioarele să tremure.
- Bună! spune băiatul zămbind
Oare cine este? Probabil fiul psihologului.

-Bună! spun imitându-i gestul

- Eu sunt  Harry, psihologul tău. spune încă zâmbind

Nu îmi vine să cred. M-am înşelat în legătură cu el. Dacă ştiam veneam demult aici.

- Carla! spund strângându-i mâna

- Deci Carla...câți ani ai?

- 19, dumneavoastră?

- 24 şi  te rog nu îmi mai spune "dumneavoastra", spune-mi Harry.

- Bine ..Harry.

- Deci, ce probleme ai?

- Păi...

- Te ascult, de asta sunt aici. spune privindu-mă în ochi şi simt cum mă topesc

- Acum o lună, eram cu tata în maşină mergând la bunici, dar nu am mai ajuns...datorită unui accident ...de maşină.  spun înghițind în sec

- Îmi pare rău. spune trist

- Am încercat să îl ajut, dar eram neputincioasă...nu am putut face nimic. M-a împins afară din maşină înainte să fie strivit acolo şi să îmi pierd tot ce aveam mai scump pe lume...
De atunci m-am schimbat..eram o fată care iubea şcoala, era mereu înconjurată de prieteni, mereu râdeam şi multe altele.
Acum nu mai ies din casă, plâng majoritatea timpului...a devenit un obicei...nu mai am prieteni, nu mai am încredere în nimeni şi sunt distantă cu toată lumea.
Am început să îmi vărs amarul în băutură...

- Off, îmi pare rău Carla.
Nu trebuie să faci toate astea.   spune apropiindu-se de mine şi ştergându-mi o lacrimă de pe obraz fără să îmi dau seama că plâng

- De ce nu? Este numai vina mea.

- Pentru că eşti tânără şi nu trebuie să îți distrugi viața.
Trebuie să încetezi să te mai învinovățeşti pentru moartea tatălui tău pentru că nu este vina ta. Tu nu ai făcut nimic.
Nu trebuie să mai plângi şi nici să bei, Carla. Trebuie să îți recapeți încrederea în oameni şi să îți faci prieteni..să nu mai fi aşa distantă.

- O să încerc. spun nesigură

- O să reuşeşti, sunt sigur de asta.

Harry Pov

Aştept noua pacientă, însă rămân blocat atunci când văd o fată cu adevărat frumoasă, intrând în cabinetul meu.
Are un corp absolut perfect, ochii căprui care pur şi simplu mă amețesc şi un zâmbet minunat.

-Bună! spun analizând-o din cap până în picioare, la fel făcând şi ea.

-Bună!

-Eu sunt Harry, psihologul tău.

- Carla! spune strângându-mi mâna

O întreb ce probleme are, dar mă întristez imediat ce îi aud povestea. Ştiu cum se simte, înteleg perfect. E foarte greu să îți pierzi un părinte...