Sub spirit (În Curând)

Capitolul 1- Începutul

     „Sufletul cunoaște uneori inspirații neprevăzute, străfulgerări neașteptate, al căror cuprins și a căror profunzime nu le-ar putea exprima nici un volum întreg de cugetări, așa cum lumina a o mie de fălcii nu poate reda strălucirea imensă și rapidă a fulgerului"— Victor Hugo.

     Vântul adie ușor, purtând un miros dulce de flori de câmp, ce parcă se prelinge precum apa unui râu strălucitor, fluturând lin perdeaua ușii, ce dă spre veranda de lemn a bunicii Elba. 

     Niciodată nu mai trăise într-o liniște atât de pură. Niciodată nu avusese ocazia să petreacă mai mult de câteva ore în acest paradis, parcă uitat de lume. Aici, în satul bătrânesc, tehnologia nu era deloc cunoscută, de parcă nu ar fi fost niciodată inventată. Oamenii nu își pierdeau timpul, nici măcar când vremea de afară era urâtă. De când se știa, bunica îi povestea că se scula cu noaptea în cap, își punea năframa cu motive florale și pleca la câmp, alături de ăla bătrân, să sape la porumb. Mulți făceau acest lucru, deoarece pentru ei era vital. Aproape toți bătrânii aveau animale, de la găini la vite, și toate aveau nevoie de hrană. Cu porumbul împușcau, an de an, sezon după sezon, doi iepuri dintr-o lovitură.

     Clipi serioasă de câteva ori, atunci când vocea bunului său bătrân se auzi din fundul ogrăzii, revenind cu picioarele pe Pământ.

— Astraea, îi strigă numele, cu vocea sa groasă, vino, taică, și pune mâna pe astea, adăugă, gâfâind din cauza greutății ce o căra în spate.

     Se ridică rapid de pe balansoarul, de lemn de nuc, ce aparținea bunicii, așeză cana de ceai din mușețel pe lemnul negru al verandei și își încălță papucii în grabă, ca să nu-l facă pe bunul său să aștepte prea mult. Porni la pas alergător în direcția acestuia, zâmbind larg, deoarece era convinsă ca astfel de ocazii, rar i se vor mai ivi.

     Îi plăcea să-i ajute, să le poarte de grijă și să le facă de fiecare dată pe plac. De multe ori, chiar și atunci când aceștia întreceau măsura, Astraea își înghițea nervii și tăcea din gură, doar ca să nu-i supere. Nu era frumos și nici respectuos să le întoarcă măcar vorbele. De fiecare dată când aceștia îi spuneau să facă ceva, fata se conforma, fără să comenteze. Așa era ea, bună și blândă.

— Adă aci, bunule! se întinse peste gardul din scânduri, alungindu-și mâinile, pentru a ajunge mai bine.

     Bătrânul, ce era de mult trecut de șaptezeci de ani, își îndoi cu greu genunchii, aproape simțind cum aceștia cedează sub efortul mare depus, în actuala zi, dar nu se lăsă învins. Trase aer adânc în piept și aproape că aruncă din spinare tuleii, proptindu-i și mai bine pe spatele nepoatei sale.

      Era, încă de când aceasta apăru pe lume, tare mândru. Astraea semăna foarte tare cu băiatul lui. Băiatul ce-i murise imediat după ce nevastă-sa a dat naștere unei fetițe sănătoase. Plecase la câmp cu oile, la poalele pădurii din susul dealului, însoțit de ăla mai mic ca el cu cinci ani și cu o turmă de câini ciobănești. Cine s-ar fi gândit că, peste noapte, turma, câinii și cei doi vor fi norocoșii unui atac, parcă calculat, de lupi.

      Copilul cel mic, Atan, s-a întors imediat după ce ceasul cu cuc, de pe peretele văruit în alb, de lângă ușă, bătu ora doisprezece noaptea. Era tot împroșcat de sânge, plâns și lovit. Mamă-sa sări speriată și începu să-l plângă pe ală mare, în timp ce-și îngrijea băiatul cel mic. Tata bătrân, pe atunci mult mai tânăr și mai în putere, se așeză pe pat, fără să scoată un sunet amărât și medită în aceeași poziție până a doua noapte. Stătuse nemișcat aproape douăzeci de ore, fără apă, mâncare sau nevoi.

      Astraea însă, nu a aflat niciodată ce îi pățise tatăl. Tot ce știa era că bărbatul plecase cu oile și nu s-a mai întors. Ea știa cum era să n-ai un părinte sau ce înseamna pierderea unuia, cu toate că bătrânul Iosif a avut mereu grijă de ea, ținând locul tatălui.