Miracol ~ Short story

Nu e timpul

Autor's POV

– Cred că Damian are dreptate. Ar fi mai bine să mergem după el. Dacă s-a rătăcit? Pe cât sunt eu de împiedicată, pe atât este el de paralel cu orientarea, declară solemn Dede, îngrijorată fiind pentru fratele ei mai mic.

– Eu când ți-am zis că ești o împiedicată, negai de fie... începu Damian, dar nu mai reuși să termine.

– Amândoi au dreptate, dragule, interveni doamna Stwood, întorcându-se spre soțul ei. Mai bine mergem să-l căutăm. A întârziat prea mult. Parcă spuneai că știe parcul ăsta cu ochii închiși, atunci când te-ai „gândit" la acest plan „mirobolant", precum te lăudai ieri! Acum te-ai răzgândit? îl ferici apoi pe Damian cu o privire încruntată, așteptând un răspuns.

Acesta se dădu ușor câțiva pași înapoi și se ascunse în spatele iubitei pentru orice eventualitate. Își calculă șansele de scăpare. Dede nu putea să-l prindă în starea care se afla, fiindcă bebele ar fi avut de suferit. Dar să fim serioși, mereu reușea să-i mai dea câte o scatoalcă peste ceafă, luându-l prin învăluire. Nu că el nu ar fi căutat-o cu lumânarea. Dacă așa s-a născut, ce vină avea el că se mai trezea câteodată spunând tâmpenii? Nu, nu tâmpenii, ca să ne înțelegem. Asta ar însemna să le dea dreptate lor, ceea ce nu era de dorit. Spunea, de fapt, lucruri pe care nu toată lumea le găsea amuzante, în afară de el. Da, ăsta era răspunsul corect!

Cumnatul său ar fi putut cu brio să șteargă cu el pe jos, dar știa din surse sigure că pe sora lui nu ar fi lăsat-o inima să-i facă una ca asta. Aruncând o privire subtilă spre tatăl lui, știa că încă îl supără genunchiul și că nu s-ar pune la mintea lui de copil de cinci ani, însă nu putea spune asta și despre femeia care i-a dat viață.

Nu era prea sigur că va putea scăpa cu viață din mâinile mamei sale. O fi fost el mai rapid și mai agil în mișcare, dar pe bune acum: cine ar vrea să fie văzut fugind ca din gură de șarpe de propria mamă? Hai, spuneți și voi! Nu mai bine stai și înduri orice va veni, rugându-te să n-o pățești prea rău, chiar dacă și această situație ar provoca reacții în lanț de la prea mult râs? Păi vedeți!

– Bine, bine! Am înțeles ideea. Gata, nu vă mai uitați la mine de parcă ați vrea să mă sfâșiați. Să mergem să-l căutăm până nu se pierde pe aici de tot, oftă învins Damian. Niciodată nu avea sorți de izbândă în fața familiei sale, nu că asta l-ar supăra. Nici vorbă de așa ceva. Doar îi făcea plăcere să-i tachineze pe ai săi, ori de câte ori se ivea ocazia. Iar el unul nu rata niciuna, se gândi amuzat, pornind hotărât în urma lor.

Nu știa nimeni mai bine parcul ăsta decât David. Credea că fratele său va ajunge aici din clipă în clipă, dar se pare că se înșelase. Uneori, puștiul mai dădea semne că nu știe pe ce lume trăiește și avea prostul obicei de a visa cu ochii deschiși, astfel că intra în probleme mai rău ca el sau se pierdea pe drum. Amintirile de când era mic copil îl mai bântuiau chiar și-acum. Mai ales în preajma iernii. Cu greu a învățat să nu le mai lase să-l controleze. Însă nu funcționa de fiecare dată și erau nevoiți să-l aducă înapoi la realitate, fără să-l sperie prea rău. Spera doar că nu îl apucase vreo fază de genul chiar în acele momente și să fi rămas pe undeva blocat...

David's POV

Pff, acum le am pe toate. Despre mănușile lui Miracol vorbesc. Mai rămâne să-l găsesc pe el. Nu am decât să înaintez mai departe pe aleea din fața mea, sperând că ar putea fi aici împreună cu cineva anume. Pentru că încă susțin sus și tare faptul că a fost ajutat cu toată această alergătură pe care am fost nevoit să o îndur. Nu că m-aș plânge prea mult. V-am mai spus, mă atrage meseria de a face pe detectivul și știu că voi avea cazuri ce mă vor face să transpir la propriu încercând să le găsesc rezolvare. Așa că nu mă las până nu reușesc, chiar dacă uneori mă cam... pierd.