Spun iubire

Cap.10 Leon

Îl găsesc pe Daemon rezemat lângă ușa vestiarului, cu o mină inexpresivă ca întotdeauna. Totuși, ceva e schimbat la el. Pentru oricine altcineva, asta ar fi insesizabil, dar, cunoscându-l atât de bine, tulburarea interioară îi este mai mult decât evidentă.

Nu ne adresăm niciun cuvânt, intrând amândoi înăuntru și fiind întâmpinați de o gălăgie infernală. Matt și câțiva din prietenii lui idioți stau în partea opusă intrării, vorbind foarte animați despre un subiect doar de ei știut. Totuși, apuc să aud finalul povestirii.

— ...atunci a căzut păpușica în brațele lui Black și duși au fost. Pe cât punem pariu ca ăștia doi o împart?

Izbucnesc în hohote de le dau lacrimile, iar Matt ia o figură arogantă și satisfăcută. Nu e nevoie să mi se explice pentru a realiza despre cine vorbea.

Câțiva dintre ei ne văd și amuțesc. Cu coada ochiului îi arunc o privire lui Daemon și nu e nevoie de mai mult ca să știu că ne gândim la același lucru.

— Dacă te referi la bătaia pe care ți-o vom da, arunci da, o împărțim, se decide prietenul meu să ia cuvântul.

Se face liniște deplină și, brusc, ajungem în centrul atenției. Matt se răsucește agil spre noi, paloarea feței trădându-i frica pe care încearcă repede să o mascheze printr-un pas hotărât mai în față.

— Bătaie? Nu ți-au ajuns problemele cu poliția de săptămâna trecută? rostește flegmatic spre mine.

— Să nu-mi ajungă? Nici vorbă! În schimb, vânătăilor tale acoperite cu fond de ten pare să nu le fi ajuns timpul.

Spectatorii eșuează în încercarea de a-și menține ascunse izbucnirile în râs. Toți știu că e vorba despre bătaia pe care a încasat-o de la mine și Trent pentru că i-a spart cauciucurile Elenei.

Înainte să se poată abține, Matt adeverește presupunerea mea ducându-și afectat o mână pe față. Hohotele privitorilor se intensifică și hotărăsc că umilirea aceasta i-a fost suficientă. Momentan.

Fac stânga împrejur și ies cu Daemon pe urmele mele, îndreptându-mă spre păduricea alăturată terenului de baseball. Oricum nu aveam chef de sport.

Ne rezemăm fiecare de câte un copac așteptând ca celălalt să vorbească. Primul care nu mai rezistă tăcerii e brunetul.

— Parcă ai spus că vei sta departe de ea. Atunci explică-mi ce naiba ai făcut ieri toată ziua!

Deci asta era. Lola. Daemon nu voia ca eu să mă apropii de ea și asta se vede clar din felul în care s-a încordat, parcă pregătit de atac.

— Suntem împreună, rostesc fără ezitare. Ești gelos sau are e problema? murmur malițios.

Și-a controlat expresia, dar tot am întrezărit surpriza în ochii lui când a auzit că am o relație cu ea.

— Nu sunt gelos, a mârâit printre dinți. Fetițele naive și inocente nu sunt tocmai genul meu și nici al tău nu ar trebui să fie.

— De ce? contraatac, gata de orice.

— Știi foarte bine de ce! răbufnește. Sau să nu îmi spui că peste câteva săptămâni nu o să plângă cu inima frântă pe cine știe unde!

— Vai... mulțumesc pentru votul de încredere, chiar aveam nevoie! dau din mână a nepăsare. Ar tre-

— Calmi, m-a întrerupt o voce.

Nu am fost surprinși să îl vedem pe Trent apărând dintre copaci, cu o țigară atârnată în colțul gurii. Avea un zâmbet leneș ce ne-a dat de înțeles că asculta conversația de la început.

— Ați ajuns să vă certați pentru o fată? a continuat netulburat, Ce trist... nu credeam că o să prind ziua asta.

— La câte țigări fumezi pe zi, cred și eu, a bombănit Black în barbă.

Probabil mi-a scăpat un zâmbet pentru că Trent a pufnit iritat spre amândoi.

— Prostii!

Dă nepăsător din mână, dar aruncă țigara și o strivește cu vârful tenisului.

— Acum, dacă ați încheiat discuția foarte matură pe care o purtați, ora de sport s-a încheiat. Ar cam trebui să plecăm.

O iau spre teren pentru a mă întâlni cu Lola, spre nemulțumirea lui Daemon. Văd că fetele încheie meciul și printre bâte de baseball și echipamente de toate culorile o zăresc pe Lola, râzând fericită la brațul Elenei. Se îndreaptă spre vestiare și o iau după ele când altceva îmi atrage atenția. O strălucire argintie se vede în celălalt capăt al terenului. Mijesc ochii cu atenție, dar când realizez ce se întâmplă e prea târziu.

Cerceii cu diamante ai Monicăi au o strălucire letală când se apleacă sub greutatea bâtei de baseball. Mingea țâșnește în aer ca un porumbel al păcii, atât de sus încât pare că atinge soarele, apoi vine în jos, având ca țintă frumoasa mea iubită. O iau la fugă și atât apuc să strig:

— Lola, ferește-te!

Se întoarce spre mingea care o lovește exact în frunte, apoi cade ca spintecată. Elena o apucă de un braț ca să nu ajungă pe jos de-a dreptul.

Într-un final lângă ele, o iau în brațe cu panica izbucnind în mine când văd paloarea tot mai pronunțată a feței. Pornesc în fugă spre cabinetul medical, făcând slalom printre fetele dezorientate. Doar Elena mă urmează și mă întrece, deschizându-mi ușa oficiului medical. Când ne vede, o asistentă se grăbește să ne introducă în cabinetul doctoriței ce se ridică alarmată de la birou.

— Las-o pe pat... așa... perfect!

Mă îndepărtez de pat, împins de asistentă.

— Trebuie să părăsiți cabinetul ca doamna doctor să poată consulta pacienta.

— Ce?! strig mai mult decât revoltat, total nepăsător la privirea iritată a asistentei.

— Dacă nu ieșiți acum, nu o să se ocupe nimeni de ea! amenință femeia.

Aruncând o ultimă privire disperată la fata plăpândă ce zace palidă pe pat, mă rotesc pe călcâie și ies, dând cu ochii de un Daemon aproape la fel de speriat ca mine. Prezența lui mă enervează și mai tare, dar asta nu e o scuză pentru tonul ridicat cu care rostesc:

— Noi doi avem o discuție de încheiat!

— Am spus ce am avut, Leon. Mai bine te-ai ocupa de Monica. La cât de stângace e cu bâta aia, de obicei, asta cu siguranță a fost o lovitură țintită bine.