O să te prinzi că tre' să strângi din dinţi şi să înjuri,
Şi că toată viaţa o să zici că nu mai poţi, da' o să înduri!
Nu ştiu cum am ajuns printre stele, apoi am devenit Soare-ntr-o lume-ntunecată,
Şi cum de prin ceea ce fac aduc într-un tablou incolor o pată.
De culoare, sunt plină de figuri...din alea de stil,
Că fără vers sunt exact ca un card, care-i plin,
Da' nu-i ştii pinu', adică sunt un obiect inutil!
Ştiu să râd cu lacrimi, şi să plâng râzând,
S-avansez stând pe loc, şi să stau pe loc mergând!
Zi de zi, fiara din mine mă sfâşie să iasă afară,
Noapte de noapte, o poţi auzi cum zbiară!
Mă lupt cu umbrele, să fie bine la toţi,
Dansez vals cu o grenadă, tu cuiul i-l scoţi.
Afară e-ntuneric, da' mai noapte mi-e în suflet,
Că eu sunt liniştea, care-mi acoperă propriul urlet!
N-am gânduri suicidale, că-mi place durerea asta dulce, numită viaţă,
Şi că am negociat poate prea des cu moartea, da' nu ca la piaţă!
Urăsc să ajut oamenii, da' totuşi o fac,
Să înţeleagă că durerea lor nu-i mare, e lac!
