Leave mormăi, frecându-și insistent tâmplele zgâriate. Se întinse, fără a deschide ochii, și începu să pipăie fiecare colțișor. Era cam... înghesuită. Trase cu lăcomie tot aerul, dar îl scuipă la fel de repede precum și-l introduse în plămâni. Avea un iz înecăcios, ce-i provoca greață. Tuși, strâmbându-se, căci realiză că și gura îi era plină de un gust metalic, un gust ce părea că-i săpa în papilele gustative, înțepându-i suprafața limbii. Își frecă instinctiv limba de cerul gurii, încercând să și-o dezmorțească, pentru a recunoaște gustul grețos, dar nu-i reuși.
Mai mormăi de câteva ori, și reuși într-un final să-și dezlipească pleoapele apăsate de tone de plumb, întinzându-se leneș, de parcă acum se afla în pat, la căldură, în camera ei micuță și, pe care ea o plăcea, într-o oarecare măsură. După ce clipi de câteva ori, pentru a-și alunga ceața densă ce-i contura vederea, avu surpriza de a se trezi pe tavan. Mai clipi rapid, de câteva ori, pentru a se asigura că vedea cum trebuie, după care, tresări, speriată. Era convinsă că încă dormea, pe scaunul deloc confortabil al autocarului, ori sforăia în camera ei, ușurată că excursia asta se terminase.
Iar pata verde de pe tavan, pe care stătea acum, îi părea al naibii de cunoscută! Ținea minte că acum câteva minute, își imagina motivele pentru care se afla acolo. Fie vreun copil își scăpase mucii pe tavan, fie vreun extraterestru urinase pe deasupra autocarului. Niciodată nu se simțise în stare să glumească, dar copila cu un an mai mică decât ea, care îi era colegă de autocar, părea să aibă darul de-ai stimula imaginația. Zâmbi, amintindu-și asta, dar tot nu reuși să înțeleagă prea multe.
Nu-și aminti să fi vrut să ajungă la pata aia, darămite s-o facă. Era buimăcită, total paralelă cu motivul pentru care se afla acolo, iar privirea ei o dovedea prea bine.
Am devenit omul paiangăn peste noapte? încercă să se amuze, sperând fără rost că râsetele îi vor aminti motivul pentru care, într-un fel sau altul, stătea cu capul în jos. Își mai forță amintirile de câteva ori, obosind bizar de repede, și speră că măcar se va putea ridica. Era apăsată de toți din autocar, așa că până la urmă, nu mai insistă să-i miște, ci rămase acoperită de ei, ca atunci când mama ei adoptivă o obliga să rămână prinsă sub năduful plapumelor, pentru a adormi.
Așa că, stătu prinsă sub acea plapumă, zguduindu-și memoria. Inițial, crezuse că visează. Era convinsă de asta, și poate de aceea își tot scutura capul. Apoi, reuși să-și fixeze privirea pe dârele roșiatice, fără a vrea. Și nici atunci când decise că e timpul să-și închidă ochii și să-și imagineze că totul e un vis, nu reuși. Rămase împietrită. Știa că dacă ar refuza să privească, și-ar încerca să adoarmă, mii de puncte și linii jucăușe ar lua naștere sub pleopele închise, fiind pregătite să o amețească, să o obosească, și să o oblige să-și deschidă ochii. Iar dacă ar face-o, ar rămâne sub controlul dârelor arămii, conturate peste tot.
Și abia atunci, țipă. Țipă așa cum numai fetițele știu să o facă.
Se scutură de zecile de cadavre, neștiind cum să găsească ieșirea din plapuma ce-i astupa plămânii. Era îngrozită. Se târî rapid, până în dreptul ieșirii. Încercă să o deschidă, lovind haotic cu pumnii în bucata de metal, fără a gândi o clipă. Se comporta de parcă știa că în următoarea clipă, toți din autocar vor prinde viață, iarăși, și vor veni după ea, pentru a o seca de ultimele urme de puteri pe care le mai avea. Panicată, și adusă la realitate, începu să strige, și să-și verse tot sângele ce-i circula prin pumni, în uși. Dar forța mușchilor ei nu o ajuta.
De ce n-am putut să mă înscriu și eu la judo, ca toți ceilalți?! se certă, regretându-și greșeala, și împingându-se în geamuri. Simțea că morții ăia consumaseră tot aerul. Și se simțea de parcă în curând, va fi surprinsă de lipsa oxigenului, și va muri și ea, alături de ceilalți. Și va fi doar un alt cadavru. Se simțea atacată. De moarte.
Ameți, și vru să spună că-și pierduse echilibrul, dar ea nici măcar nu se afla în picioare. Încercă să se amuze pe seama gândului, dar continuă să se certe cu ușa blocată, și cu geamurile ce nu voiau să se spargă. Îi era extrem de rău, iar privirea i se încetoșa tot mai mult, dar continua să se zbată. Trebuia să iasă la aer, pentru a-și oxigena creierul. Nu trebuia să fie doar un alt cadavru. Trebuia... trebuia să scape, așa că continuă să smucească de ușă, fără a-i mai păsa de colegii ei, îmbârligați în feluri tot mai ciudate, unul într-altul.
Dacă cine ar pune-o acum să vorbească, ea ar continua să râdă, și să gesticuleze ciudat, de parcă nici n-ar ști ce face. Dacă cineva i-ar cere să-și revină, și-ar da ochii peste cap, și-ar liniști bătăile inimii, și-ar calma respirația, ar șopti dorințele pe care și le pusese unor lumânări, în fiecare an, ar zâmbi strâmb, și-ar muri. Fără să-i mai pese de alceva.
Era amețită, confuză, și nici că mai știa în ce lovește, sau de ce se zbate. Pipăia fiecare colțișor, căutând salvarea ce probabil, nici că era în vehicol, iar privirea încețoșată de moliciunea ce-i mângâia interiorul, n-o ajuta.
Încercă marginile ușii, și mâna îi alunecă pe prima bucată uriașă de sticlă. O simțea murdară, dar, cel mai probabil, strălucea de curățenie, pentru că tot Leave simțea și cum fluturii o ridică și-o duc spre cer, o încarcă cu iluzii, pentru ca mai apoi să-i dea drumul, să o lase să cadă. Să se lase zdrobită de pământul umed și nu foarte stabil, al sentimentelor ei.
Insecte nenorocite, ar fi spus altă dată, amenințând fluturii cu revista cu care vara, ucidea muște.
Trecu de stratul de mizerie aplicat de geam, și simți cum în mâini îi prinde viață ceva ce semăna cu o jucărie pentru copii. Un ciocănel micuț, și neaobișnut de greu. Încercă să zâmbească, victorioasă, dar abia de putu să scoată niște gemete înfundate. Îl aruncă, cu toată puterea de care mai dispunea, sperând să fi lovit geamul, nu capul vreunui coleg, ori vreun perete. Dar zgomotul cristalin al sticlei sparte o învioră. Nu știa dacă se salvase. Sau, nu voia să știe, până nu va da de aerul după care tânjea atâta.
Ignorând zgârieturile mici de pe mâini, datorate sticlei ce-o sărutase acum câteva secunde, trase lacom tot aerul pe care îl apucă, în plămânii fragili. O durea puterea cu care aerul rece, de munte, o străpungea, dar era fericită. Putea simți cu răcoarea îi străbate trupul, asemenea unui fulger, aducând-o la viață. Tuși, rănită de puterea aerului, dar continuă să respire. Se simțea... salvată.
Doar că, puterile ei nu se puteau găsi în aceiași stare. Se simțea liberă, dar asta doar pentru că greutatea energiei îi părăsise trupul. O abandonase. Tot ce-o ținea în viață cedase, lăsând blondina să cadă la pământ, fulgerată de abandon. Leave zâmbi, în gândul ei, acceptând, fără ca măcar să ceară explicații. Putuse simți viața. Ingoră firicelul roșiatic ce îi dezmierda compătimitor fruntea, și se lăsă trasă în brațele fumului persistent de țigară, ce i se născu în fața ochilor obosiți.
Se dădu bătută, intrând fără regrete în moartea albă, ocrotitoare.
Și voia să moară. Simțea că asta e tot ce mai poate să facă: să plece, așa cum și colegii ei, au plecat, cu siguranță. De ce ei ar fi singurii cdare s-ar bucura de ocrotirea îngerilor? De ce ei să poată privi împliniți, de-acolo de sus, toate greșelile omenești, și să râdă fără rușinare, pe seama lor? Ea de ce nu putea face la fel?
De ce să nu ajungă într-un loc mai bun?
Pentru că nu poate.
ok, capitolul ăsta e scris de ceva timp. doar că, am încercat să-l înbunătățesc atâta, încât am uitat să-l mai postez. nu-s eu foarte mândră de el, pentru că sar destul de rapid de la o secvență la alta, dar dacă nu aș fi postat acum, n-aș mai fi făcut-o foarte curând.
mersi că încă citești asta.
