😱HORROR STUFF😱

The human centipede

Probabil cel mai “discutat” horror al anului 2010, The Human Centipede, film olandez creat de regizorul Tom Six și nevastă-sa Ilona, a fost al doilea film (după Pink Flamingos din 72) din cariera criticului Roger Ebert pentru care acesta a refuzat să acorde “stele” (=nota filmului). Conform acestuia, “this movie occupies a world where the stars don’t shine”.
The Human Centipede e caricatura perfectă a tendințelor cinemaului horror din ultima decadă, așa numita modă torture porn care, prin serii ca Saw, Final Destination și Hostel au asigurat (alături de vampirism), una din puținele nișe horror care au găsit largă îmbrățișare la publicul de masă (și mainstream). Filmul e important sub numeroase aspecte, dincolo de faptul că e un horror european deghizat în film american (șmecherie practicată tot mai mult în Europa spre confuzia celor care împart lumea filmului în maniera dihotomică „porcărie americană versus artă europeană”).
Filmul reprezintă unul din segmentele horror care au ieșit până și din atenția fanilor genului, fiind considerat anacronic. E vorba de horrorul medical, mascat cândva în segmentul „mad scientist” (recent revigorat de serialul Fringe), apoi delimitat în nișă separată prin francize ca Reanimator sau The Dentist. Regizorul Tom Six insistă pe această separare de ultranișă prin textul afișului: “100% medically accurate”.
Mesajul lui Six mai are o țintă – audiența mainstream care ridiculizează horrorul fantastic sau SF (puse pe seama infantilismului), dar savurează (cu titlu de atitudine matură și preferință pentru realism) site-uri precum rotten.com, imagini cu atrocități sau accidente medicale și, cum ziceam, noua modă torture porn care în anii 70 ținea de domeniul cinemaului grindhouse și exploitation iar azi ocupă vârfurile box-office. Nu știu dacă ați remarcat, dar nu fanii horror sunt cei care îngroașă rândurile la Saw, ci oameni de cele mai variate soiuri. La un moment dat am aflat chiar de un team building corporatist în care tot biroul a primit bilete la Final Destination, „să se distreze”. Recent, un astfel de guler alb, altfel persoană stimabilă și integrată social, mi-a recomandat seria de documentare mondo Faces of Death (imagini mai mult sau mai puțin trucate cu oameni murind pe bune), cu îndrumarea “lasă copilăriile, uită-te la chestii serioase, dacă te ține”. Mi-a venit în minte imediat eroul lui Brett Easton Ellis din American Psycho.
Tortura a fost o fascinație inefabilă a omului din cele mai vechi timpuri. Azi ne mai încurcă drepturile omului și câte un scandal mediatic precum cel de la Abu Ghraib dar, de exemplu, Leng T’che („moartea celor o mie de tăieturi”) a fost abolită abia la începutul secolului 20. Era o vreme, mult mai recentă decât ne place să credem, în care mutilarea și tortura erau perfect constituționale. Pot spune că primul meu contact cu genul horror au fost Biblia și pozele cu Gheorghe Doja din manualul de Istorie de-a patra. Spre deosebire de SF și fantasy, în cea mai mare parte a istoriei umanității horrorul a fost mainstream iar mainstreamul (de azi) a fost nișa. Poate nici azi lucrurile nu s-au schimbat prea mult, dar asta e altă poveste.
The Human Centipede reușește să fie atât de scandalos încât pare SF (deși nu e) și pare sângeros deși violența grafică e redusă. Peste toate astea mai reușește să fie și umoristic: atrocitatea trece dincolo de grotesc, intrând pe teritorii care, în lipsă de etichete și termeni de comparație, pierd empatia spectatorului și astfel filmul devine hazliu, o caricatură excelentă a genului torture porn, făcută cu propriile arme. Povestea e despre un chirurg nazist își propune să construiască un centiped uman prin lipirea gurilor unor subiecți umani de anusurile celor din fața lor pentru a obține un sistem digestiv comun în care fiecare participant îl „hrănește” pe cel din spatele lui, cu condiția să nu fie constipat (premisa elementului tragic din film). Centipedul are pe post de locomotivă un actor japonez (ironie la adresa fanilor „violenței asiatice”) și nu are decât 12 picioare, restul urmând să apară în continuarea din 2011: The Human Centipede – Full Sequence.
Michael Haneke a încercat o astfel de caricaturizare a genului torture porn cu cele două Funny Games ale sale. Diferența e că, încercând să reflecte obiectul caricaturii, filmele lui Haneke au căpătat fidelitate de portret, devenind la rândul lor torture porn. Un alt exemplu recent al cinemaului european, A Serbian Film, și-a asumat funcția de comentariu socio-politic până la sobrietate, riscând astfel să se apropie de filmul snuff. Comparativ cu acestea, The Human Centipede are calitatea esențială de a estima corect distanța pe care trebuie să o ia caricatura față de obiect, precum și funcția exagerării (fie și grotescă) în aceasta.