Sâmbᾶtᾶ seara. Club. Muzica bubuia la maxim, mai-mai sᾶ crape boxele. Aglomerație. Oameni singuri, oameni cuplați, oameni ieşiți la agᾶțat. Bᾶuturᾶ, râsete, binedispoziție. Culoare. Şi noi doi – prea ocupați unul cu celᾶlalt, ȋncât sᾶ ne mai pese de ce se ȋntâmpla ȋn jurul nostru. Prea fascinați unul de celᾶlalt, ȋncât sᾶ nu stᾶm ȋmbrᾶțişați. Nu ştiu de ce, dar nu puteam sᾶ ȋmi iau ochii de la tine. Deşi au trecut trei luni, erai neschimbat: aceeaşi ochi cᾶprui care reuşesc sᾶ mᾶ scoatᾶ din minți de fiecare datᾶ când ȋi vᾶd, aceeaşi voce fermᾶ, dar nebun de senzualᾶ, atingerea care mi-a pus iarᾶşi ȋn mişcare fiecare celulᾶ din corp. Zâmbetul. Modul ȋn care te uiți la mine. Ȋmbrᾶțişarea ta.
Eram atât de fericitᾶ cᾶ te vedeam, ȋncât simpla ta prezențᾶ era suficientᾶ. Nu vroiam declarații de dragoste, gesturi extreme, lucruri excentrice. Ȋn acea seara, faptul cᾶ erai lângᾶ mine reprezenta cel mai bun lucru care mi se ȋntâmplase de la ȋnceputul anului pânᾶ atunci. Adicᾶ, serios? Te aveam pe tine. Erai din nou al meu, din nou ȋn brațele mele. Ce puteam sᾶ cer mai mult de la viațᾶ? Ne-am ridicat, şi ne-am lᾶsat şi noi purtați de muzicᾶ. La fel ca toate celᾶlalte cupluri din club. La doar câțiva centrimetri unul de altul, savuram fericirea – care ne-a lipstit amândurora ȋn aceste trei luni. Eram atât de aproape de tine, ȋncât credeam cᾶ visez. Era real? Chiar primisem o a doua şansᾶ la “noi”? Şi…Tocmai când credeam ca nu poate fi mai bine de atât, imposibilul s-a produs. M-ai luat pe sus, astfel pierzând contactul cu solul – dar nu ȋmi pᾶsa; tot mᾶ simțeam ȋn siguranțᾶ pentru cᾶ eram ȋn brațele tale – m-ai strâns atât de tare la piept - ȋncât pentru o secundᾶ am avut impresia cᾶ ți-am auzit bᾶtᾶile inimii – m-ai sᾶrutat, şi mi-ai spus “Te iubesc!”.
Jur cᾶ ȋn momentul ᾶla – pe principiul tensiunii - dacᾶ mi-ar fi mᾶsurat cineva fericirea, depᾶşea cotele maxime. Pur şi simplu, cu câtᾶ fericire aveam ȋn mine, dereglam aparatul. Eram şocatᾶ, surprinsᾶ, uimitᾶ, dar mai presus de toate eram al dracului de fericitᾶ. Şi se putea vedea chestia asta pe fața mea: aveam un zâmbet de nebunᾶ ce tocmai evadase din ospiciu, iar ochii ȋmi strᾶluceau, aşa cum nu au mai fᾶcut-o de mult timp. Eram ȋncᾶ agᾶțatᾶ de el, şi mᾶ holbam ȋn ochii lui pentru cᾶ efectiv mᾶ lᾶsase fᾶrᾶ cuvinte. Creierul mi se blocase complet. De-abia dacᾶ mai respiram.
L-am sᾶrutat şi i-am zâmbit. Eram fericitᾶ. Eram fericiți.
