Fata misterioasă/ FF cu Vlad şi Cristi Munteanu

Volumul 1- Capitolul 1

Cel mai oribil sentiment pe care îl poţi avea atunci când eşti încă un mic copil este acela de a fi respins, să fii batjocorit într-un mod brutal pentu o fiinţă atât de mică, să fii singur pe lume, iar nimeni să nu ştie ce se întâmplă cu tine. Ei bine... de acest sentiment am avut eu parte toată viaţa mea.
În vara anului în care m-am născut eu, ceva s-a întâmplat, ceva îngrozitor pentru mine şi pentru părinţii mei. Un diagnostic a fost decis pentru mine, acela fiind psoriazisul, o boală de piele incurabilă care nu se ia. Practic pielea mea este atât de sensibilă încât orice lucru la care fac alergie îmi provoacă o groaznică iritație, pielea mea arată ca o coajă de copac. Dezgustător, nu? Nu este atât de grav precum pare. Încă de mic copil umblam prin spitale cu părinţii mei, în căutarea unui leac, unui miracol care mă poate vindeca, dar acestea n-au avut să fie găsite. Totuşi, deşi totul era în zadar, părinţii mei nu au încetat să mă ducă spre o cale mai bună, aşa că niciodată nu au încetat căutările. Cu timpul speranţa mea de a avea o viaţă normală s-a stins, s-a stins uşor ca flacăra unei lumânări când este lăsată în voia vântului.
Am avut mult de suferit pe parcursul acestor ani, am fost pe punctul de a muri, deoarece tratamentul pe care doctorul mi l-a recomandat a fost unul extrem de puternic pentu un biet copil de şapte ani, aşa că au existat consecinţe. Şi acum îmi amintesc cum oamenii veneau la ,,patul meu de moarte'', plângând şi rugându-se pentru mine să supravieţuiesc, iar eu cu zâmbetul pe buze le spuneam: ,,De ce plângeţi? Totul este bine, sunt sănătoasă'' , deşi eram un mic copil, prin inocenţa mea, îi puteam convinge pe părinţii mei că speranţa nu a murit încă. Nu ştiu cum, dar printr-un miracol am reuşit să mă vindec, tratamentul a fost din start oprit, iar doctorul acela nu a mai fost de găsit.

Cu timpul am ajuns să mă obişnuiesc cu această boală de piele, am ajuns la concluzia că această problemă nu are leac, dar se poate menţine, aşa că am renunţat la orice îmi putea face rău şi am încercat să trăiesc o viaţă cât mai sănătoasă. În tot acest timp, tata mi-a fost cel mai aproape, el m-a sprijinit în tot acest timp, mi-a fost alături la bine şi la greu. Dar nu pot spune că mama nu mi-a fost alături, a avut şi ea o mare parte în îngrijirea mea, doar că tata... tata a fost mult mai aproape de mine, mereu m-a înţeles, mereu m-a sprijinit în tot ceea ce voiam să fac, chiar şi în năzbâtiile mele, niciodată când greşeam nu îmi reproşa: ,,Ţi-am zis eu'', doar stătea în faţa mea şi îmi zâmbea, asta făcându-mă şi pe mine să zâmbesc, dar şi pe mama care era supărată pe mine. Anii au trecut, iar singurul meu prieten, a fost tatăl meu, până într-o seară, când totul a avut o întorsătură uriaşă. Mama fusese sunată de către un poliţist şi i-a fost cerut să se prezinte la morgă pentru a-şi lua soţul care a decedat în urma unui accident de maşină. De atunci, nimic nu a mai fost la fel, tot ce mi-a rămas de la tatăl meu, este acest apartament din Constanţa, dar cel mai important, această cameră, unde eu îmi petrec majoritatea timpului. Camera aceasta are numai amintiri cu tatăl meu, de aceea o preţuiesc atât de mult, pereţii sunt pictaţi de mine şi de tata într-un mod în care numai noi îl puteam înţelege. Nici măcar mama nu ştie ce înseamnă lucrurile desenate pe aceşti pereţi. Atunci când tata m-a părăsit, viaţa mea nu a mai fost la fel, eram singură, fără prieteni, deoarece toată lumea mă respingea odată ce îmi aflau secretul, până când l-am întâlnit pe el, pe băiatul care m-a înţeles şi nu m-a respins, ba chiar era la fel de ciudat ca mine. Andrei a fost cel mai bun prieten al meu, de atunci până în prezent, noi doi suntem de nedespărţit.

Acum probabil voi vă întrebaţi: ,, Cine sunt eu?''. Un simplu om, o simplă fată, care a realizat în această viaţă câteva reușite, dar și multe lucruri pe care mai târziu le-am regretat amarnic. Multe regrete şi dezamagiri m-au făcut ceea ce acum sunt, un suflet rece, lipsit de orice strop de fericire, astfel ajungând în punctul în care, singura alinare mi-am găsit-o în acea lamă, lamă tăioasă şi ascuţită, care aştepata din nou să fie folosită, pentru a nu știu câta oară. Cuţitele nu sunt doar nişte obiecte tăioase, pentru mine sunt nişte prieteni, nimănui nu ar trebui să-i fie frică de cuţite, ci de oameni, ei sunt cei de care ar trebui să vă feriţi, de veninul lor, nu de lama cuţitelor. Am ajuns la concluzia că viaţa nu mai are rost pentru mine, aşa că prima ocazie care mi se iveşte de a înceta din a mai respira, este bine venită pentru mine.

- Scumpo, hai la masă! strigă mama din bucătărie, astfel încât să o aud din camera mea, câteodată am impresia că am moștenit glasul puternic de la ea, spre deosebire de tata, care este... Care era un om deosebit de calm.

- Cobor într-o secundă, mamă... mai am de notat câteva idei de suicid, strig eu la ea la fel de tare. Acum m-am convins că de la ea am moștenit asta.

- Nu mai glumi şi treci la masă, îmi răspunde mama pe acelaşi ton.

- Fie..., spun eu, de data aceasta fără glas. Nu glumeam, chiar am o listă, în carneţelul meu despre cum să mă sinucid, pentru că după cum am spus, viaţa pentru mine nu mai are sens.

Îmi las carnețelul deoparte, iar apoi mă îndrept cu pași mici spre mama, care se afla în bucătărie, așteptându-mă la masă. Fără să mai spun ceva ce ar putea determina o lungă discuție între mine și ea, îmi termin repede mâncarea şi mă duc în camera mea, mă pun în pat şi stau pe Facebook. Mă uitam pe acolo şi râdeam de pozele divelor din clasa mea când mă trezesc cu un mesaj de la Andrei, colegul meu enervant şi nebun... îl iubesc pe nenorocitul ăsta, este cel mai bun prieten al meu... și singurul.

Ce faci, ciudato?

Bine, tu?

Mă uit la videoclipuri cu tine de când cântai la vioară pe facebook. Eşti varză, nu ştii să cânţi.

Du-te naiba că eram a 5-a.

Da,da... bună scuză.

Taci, retardatule.

Bine. Vii mâine la mine?

De ce?

De ce nu?

De ce da? De fapt, ce naiba, bine, vin. Bă!

Ce?!

Bagi un LoL?

Normal. Intră pe Skype.

Bine.

După 5 ore de jucat League of Legends... ochii încep să îmi lăcrimeze şi să mă usture. Îmi închid calculatorul şi mă pun să dorm. După o noapte lungă, în care abia am închis un ochi, dimineaţa, chiar când somnul nu putea fi mai dulce, mă trezesc obligată cu un Andrei ce ţipă la mine.

- Trezirea! strigă Andrei la mine, atât de tare încât să îmi ţiuiască tipanul.

- Ce naiba cauţi în camera mea?! îl întreb eu puțin nervoasă de faptul că m-a trezit. Urăsc să fiu trezită, este cel mai urât mod de a-ți începe ziua.

- Am bătut la uşă, sperând că eşti trează, iar la uşă mi-a deschis mama ta şi mi-a zis că dormi, aşa că m-a lăsat să intru şi normal, să te trezesc, îmi spune el, cu vocea sa calmă, specifică lui, uneori îmi amintește de tatăl meu.

- I-am zis mamei să nu mai lase aurolaci în cameră, spun eu, sarcastică, ridicându-mă în şezut.

- Acest aurolac este singurul tău prieten, aşa că fă paşi şi schimbă-te! spune Andrei, luându-mă pe sus.

- Eşti retardat, dă-mă jos că te lovesc grav, spun eu, lovindu-l astfel încât să mă lase jos, urăsc să fiu luată pe sus, e ca și cum aș fi un sac de gunoi.

- Bine, ciudato, spune el, lăsându-mă jos.

Andrei mă lasă jos, apoi mă duc să mă îmbrac pentru a merge cu câinii în parc. Înainte să plecăm, mama ne-a făcut ceva să mâncăm, iar cum noi suntem cei mai mari iubitori de mâncare, nu aveam cum să o refuzăm. După ce am mâncat, i-am pus lui Lucy, câinele meu, lesa, iar apoi am mers la Andrei să şi-l ia pe al lui, blocul lui era aproape de al meu, deci nu a fost mare drumul. Andrei s-a dus acasă, iar când s-a întors mi-a spus că nu mai poate veni la plimbarea noastră cu câinii, deoarece l-a chemat mama sa fix când trebuia să iasă cu Rex, câinele lui. Aşa că am decis să mă duc singură în parc, cu câinele după mine.

În timp ce îmi plimbam câinele, simt cum piciorul meu este gâdilat, ştiu ce fel de gâdilat este acesta, îl recunosc de la Lucy, deoarece şi ea mă gâdilă cu mustăţile ei. Mă uit în jos şi văd ceva ce mă uimeşte.

SPER CĂ V-A PLĂCUT... CUM VI SE PARE PRIMUL CAPITOL?

Capitol editat a cincea oară pe 23/9/2017.

#1587 de cuvinte