Capitolul 1

214 10 2
                                    

Capitolul 1

Valeria P.O.V.

„In ultimii ani, un studiu a aratat ca aproape 25 000 de adulti si mai mult de 1000 de copii afla ca sufera de leucemie cronica sau acuta, iar peste jumatate din cei infectati isi gasesc sfarsitul in chinuri insuportabile, trecand astfel prin..."

Vocea reporterului imi rasuna in minte ca un ecou surd, imbratisandu-mi urechile intr-o agonie totala. Oboseala isi spunea cuvantul: picioarele imi erau amortite, pleoapele mi se inchideau involuntar, refuzand incercarile mele de a le impiedica, in timp ce mainile imi atarnau pe langa trup, aflandu-se parca intr-o anestezie dureroasa. 

Am pasit in holul casei, inchizand usa in urma mea, fiind ca de obicei precauta si constienta de pericolele existente. Mi-am aruncat pantofii cei noi, cu tocurile de 9 cm, ce-mi torturasera picioarele ingrozitor. 

Sonorul televizorului era dat la maxim, eu putand auzi zgomotul obsedant inca din pragul usii. Mi-am asezat haina lunga si neagra in cuierul aglomerat si am intrat in cea mai spatioasa camera din casa: sufrageria. 

Mobila perfect asortata cu peretii de un cafeniu inchis, ii dadeau camerei un aspect vintage. In mijlocul incaperii se afla o canapea, incadrata de doua fotolii comfortabile, dintr-un material ce imita foarte bine pielea. In coltul camerei, era un acvariu mare cu pesti de diferite marimi si culori, cam 12 pesti. Ferestrele erau inalte, iar draperiile de un violet aprins le acopereau cu desavarsire, intunericul noptii neputand sa patrunda in interiorul casei. O masa de sticla, pe care se ratacisera o carte veche, o ceasca de cafea si mai multe foi imprastiate, se afla in fata canapelei. 

-Isaac, de ce nu dormi? Ti-am zis sa nu ma astepti. Si chiar nu cred ca are vreun rost sa te uiti la toate stirile astea deprimante! am spus eu, facand un gest ciudat cu mana dreapta si indreptandu-ma spre televizor, l-am stins fara sa ma gandesc de doua ori inainte. 

M-am intors spre el, punandu-mi mainile in sold, asteptand parca explicatiile sale, pentru ca apoi sa incep o morala mult mai lunga decat cea pe care o aveam deja in minte. 

Isaac se odihnea pe canapea, tolanindu-se ca un copil rasfatat, straduindu-se in acelasi timp sa para complet nevinovat. 

L-am privit fix, putandu-i observa trasaturile frumoase. In atatia ani de zile, Isaac nu se schimbase deloc. Avea aceiasi ochi mari si caprui. Tenul sau usor bronzat, era de o finete catifelata. Parul carliontat il purta lung, pana la linia umerilor, incadrandu-i chipul copilaros. Desi, cearcane abundente ii inconjurau privirea si pielea sa era mangaiata de barba ce foarte putin putea fi observata, eu nu vedeam decat acelasi tanar plin de iluzii de care ma indragostisem ca o nebuna. 

-In primul rand nu imi era somn. In al doilea rand, mi-a fost dor de tine. In ultima vreme, nu apucam sa ne vedem mai deloc. Iar in al treilea rand, stirile astea deprimante, asa cum le numesti tu, imi sunt de folos. Ma ajuta, Vale. Vorbesc serios, imi raspunse el, pe un ton cald dupa o lunga tacere. 

-Fie...Cum vrei tu, am cedat ca de fiecare data, desi stiam ca toate cercetarile lui nu aveau nicio legatura cu stirile difuzate la televizor, in care se vorbea despre numarul de morti sau despre chinurile prin care trece bolnavul de leucemie. Nu intelegeam la ce il ajuta asta pentru gasirea unui leac, unui tratament care sa termine odata pentru totdeauna durerile si simptomele bolii. 

Am scuturat din cap, incercand sa-mi alung toate temerile si gandurile rele, apoi m-am indreptat spre Isaac, care statea in picioare langa canapea, privindu-ma nostalgic. 

M-am ridicat pe varfuri, fiind prea mica de statura in comparatie cu el, din cauza pantofilor cu toc ce-mi lipseau cu desavarsire in acel moment si mi-am apropiat buzele de ale sale, in timp ce-i mangaiam gatul intr-o maniera jucausa. 

Trivial ExistenceWhere stories live. Discover now