Dangerous: Începutul

Lupt cu demonii tăi.

Din perspectiva Arianei.

      Au trecut zile, zile groaznice, dar nu pot să îmi dau seama cât timp a trecut, sunt închisă într-o celulă, nici nu știu cum am rezistat până acum închisă aici. Am fost torturată, maltratată și partea cea mai rea este că am fost supusă la tot felul de teste chiar de părinții mei. Oameni fără inimă . Totuși mă gândesc că am rezistat la toate pentru că știu în adâncul meu că într-o zi cumva voi ieși de aici și să ferească Sfântul Lucifer persoanele ce și-au bătut joc de mine în tot acest timp. Cu toate acestea sunt închisă într-o cameră cu un copil, o fetiță mai exact, are ochii albaștri, pielea de un alb ca laptele și părul de foc exact ca al meu. Poate fiind închisă cu această fetiță, poate de asta nu m-am tâmpit încă, poate acesta a fost scopul lor, a jigodiilor ce m-au băgat aici. Este o teorie destul de simplă, fetița îmi ține de urât, mai comunicăm din când în când și eu nu înnebunesc.  Ei bine această teorie e ridicolă, tâmpiții mei părinți ar trebui să știe că, această fetiță este speriată până în măduva oaselor și că în tot acest timp nu am putut scoate nici măcar un cuvânt de la ea. Tot ce am auzit de la ea au fost suspinele ei și atât.

Din perspectiva lui Richard.

      - Nu știu, chiar nu pot să îmi dau seama unde ar putea fi, mă dau bătut. Spune Tony, enervându-mă la culme.
      - Serios, te dai bătut acum, au trecut trei luni, trei luni groaznic de dureroase pentru toată lumea, inclusiv pentru mine, zeci de mafioți o caută în întreaga lume și tu îmi spui acum că te dai bătut fiindcă ești obosit? E liderul vostru, a avut mereu grijă de voi, iar acum că ea este în pericol voi vă dați bătuți. Sunteți penibili. Spun uitându-mă la toate fețele triste și obosite din fața mea.
      - Richard, te rog, vin-o să ne calmăm, sigur putem rezolva cumva această situație, undeva există un indiciu ce ne va putea duce la răpitorii ei, doar nu a înghițito pământul, este doar prea multă tensiune în această încăpere. Spune Sandra, trăgându-mă după ea în bucătărie.
      Dacă în aceste trei luni nu era Sandra lângă mine cred că aș fi căzut psihic. În prima fază, nu realizam că este adevărat, apoi a apărut negarea „Nu mi se poate întâmpla mie, nu acum", „Nu poate fi adevărat", îmi spuneam mereu aceste cuvinte și îmi repetam de o mie de ori că este plecată undeva și se va întoarce. După ce m-am obișnuit cu ideea că ea chiar a dispărut, a apărut altă stare, aveam o mulțime de regrete și îmi spuneam mereu că nu am apucat să petrec timp cu ea și nici să îi vorbesc despre sentimentele mele.
      Aveam stări de rău fizic care probabil se datorează depresiei în care am căzut. Nu aveam chef de nimic,  nu mâncam, mă simțeam obosit, aveam insomnii. Până într-o zi când Sandra mi-a pus pistolul la tâmplă și mi-a zis. 
      „Așa nu mai poți continua, ori îți revii și începem căutările mai amănunțit, ori ia-ți adio de la viață și de la momentele pe care le vei putea petrece cu Ariana pe viitor. Acum ori niciodată, e alegerea ta." 
      Atunci mi-am pus câteva întrebări și bineînțeles mi-am dat și răspunsurile de care aveam nevoie. M-am ridicat de jos, din depresia în care intrasem și atunci am început căutările aprofundate, mi-am jurat că o voi găsi chiar dacă este ultimul lucru pe care îl mai fac.

Din perspectiva Arianei.

Aud pași ce răsună impunător în holul întunecat și rece, mă ridic de pe cimentul rece și mă pun înaintea copilului. Orice se va întâmpla acest copil nu va fi luat de lângă mine decât cu prețul vieții mele. Mi-am promis că voi avea grijă de această fetiță chiar dacă nu îmi vorbește și mă lasă să înnebunesc de singurătate, simt totuși ceva ce mă pune să o protejez.

Ușa celulei se deschide, pe ea intrând nimeni altul decât tata, îmi dă o palmă de toată frumusețea făcându-mă să cad jos, se aproprie de mine mă leagă la mâini cu o funie și mă trage de păr târându-mă spre camera de tortură, așa numesc eu acea cameră în care m-au torturat în toate aceste zile.