- Îmi aduc aminte și acum când a scris prima data cineva despre mine. Știi, așa cum scriu eu..
- Despre noi doi, ma întrerupe cu un zâmbet care nu ascunde nimic din mintea lui.
- Despre oameni, îl corectez, accentuând cuvântul oameni.
" Ne beam cafeaua ca in fiecare dimineața din zilele când i se trezea sa vina la mine, pe o strada din centrul metropolei pe care o iubea și pe care o ura in același timp. "Vreau sa văd lumea de aici, gesturile, miscarile..", îmi spunea de fiecare data. Eu doar voiam sa o văd in pat lângă mine, zâmbind și manacand ciocolata, dar dacă asta o făcea fericita, era perfect.
Purta rochia aceea mov, ușor mulată pe fiecare parte de univers din corpul ei. Parul ei nu era niciodată la locul ei și ii stătea atât de natural încât parca ar fi fost creată de natura in așa fel încât sa se încadreze in orice tablou, oricând. Fiecare gest făcut de ea era pentru mine. Fiecare ridicare de mâna, fiecare fum tras din Țigara și fiecare zâmbet. Toate erau
conturate și specializate pentru mine, dar erau complet naturale și vii, făcând parte din ea total. De fiecare data când ma uitam la ea, ma întreba dacă e ceva in neregula, dacă nu o plac, oare nu înțelegea ca voiam sa o memorez, sa nu pierd niciodată un moment când zâmbește sau când ii sclipesc ochii pentru ca vede ceva ce ii place. Oare chiar nu știa? Sau intenționat ma întreba, ca sa ii explic și sa Rada spunând ca nu e adevărat. Pana și sarutul ei era mulat perfect pe buzele mele. Mâna ei se potrivea perfect in mâna mea, probabil și in mâna tututor care o iubeau sau pe care voia sa ii facă sa o iubească. Știa ce îmi place de la cafea la cum sa își pună capul pe pieptul meu când sa doarmă. Nu am dormit o secunda cât am stat cu ea. Cum sa o pierd? Dacă dispărea? Dacă se unea cu universul și cu stelele? Acolo unde de fapt ii era locul. Fata de ea toată lumea era reprezentata de muritori de rând, sub nivelul ei infinit. Știa asta câteodată, dar iubea sa cunoască persoane, sa pună întrebări, sa ii văda in mediul lor și mai ales sa ii pună in situații pentru a vedea reacții. Trăia pentru sentimente și reacții, idei și dezbateri ale temelor filozofice la nivele ipotetice de nimeni gândite, doar de ea, in rochia mov, special aleasa pentru mine.
- Și lui ce i-ai mai făcut?
Când a terminat de citit din telefonul meu, chiar cred ca a rămas uimit.
- Stii vorba aia : a fi la locul potrivit in momentul potrivit?
- Normal.
- La mine nu s-a întâmplat.
- Adică l-ai iubit?
- Iubit e mult spus. A intrat cumva in sufletul meu. A avut grija de mine și era tare atent când era vorba de fericirea mea. Nu dormea când eram cu el, dar nu in modul obsesiv, doar ca voia sa inhaleze fiecare secunda din momentele cu mine. Ar fi fost potrivit pentru mine, exact bărbatul acela cu care te vezi la casa ta, o familie, păcat ca ma plictisesc prea repede.
- De mine nu te-ai plictisit încă? și eu ma întreb asta câteodată.
- Tu încă nu mi-ai oferit totul, încă ai mistere și colturi neinpartasite cu mine. El mi-a dat tot.
- Aparent și tu i-ai dat.
- I-am dat multe, multe însemnând extraordinar de puțin din ce am. Cum i-am spus odată, i-ar trebui o eternitate sa vadă fiecare gând din mintea mult. Și de o mie de ori mai mult ca sa îl înțeleagă. Am idei pe care probabil nu o sa le împărtășesc niciodată cu nimeni.
