Mai e ceva?

Capitolul 7 - Ce este adevărat?

          Durerea de cap este infernală, dar nimic nu se compară cu setea uriaşă care-mi pârjoleşte pieptul. Iar am exagerat azi-noapte. Abia îmi pot deschide ochii şi mă simt atât de obosit încât nu cred că voi mai fi capabil vreodată să mă odihnesc aşa cum trebuie. Bineînţeles că iar nu reuşesc să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat în ultimele ore. Caut cu mâna în pat să văd peste care din fete dau, dar nu găsesc decât patul gol. Şi eu sunt gol, dar nu mă mir, aşa dorm de obicei.

         Poate este la baie...

          Mă întind şi muşchii mei se relaxează imediat. Răcoarea patului este plăcută, mai ales că soarele care bate în geam anunţă iar o zi călduroasă.

       Ieri parcă m-am întâlnit cu Karina... Sau cu Monica? Mmmm! Ce enervantă durere! De ce mă mai chinui să-mi amintesc? Oricum, nu are nicio importanţă, sunt toate la fel. Mai stau puţin până se întoarce, atunci voi descoperi care din ele mi-a încălzit aseară patul.

          Încerc să ignor durerea de cap şi setea, ştiu că dacă mă ridic va fugi bruma de somn care se mai anină de mine.

         Şi totuşi de ce am sentimentul ăsta ciudat? E ca şi cum ar trebui neapărat să-mi amintesc ceva... Dar ce? Ce nu trebuie să uit?

        Ieri... Ce-am făcut ieri? Ah, capul...!

          Îmi presez tâmplele cu podul palmelor şi mă străduiesc să mă relaxez puţin.

         Ieri am fost prin oraş şi am vizitat muzeul, apoi... A, da... am fost cu Ancuţa, apoi...

          Dumnezeule, Ancuţa! Trebuie să mă întâlnesc cu ea!

          Amintirea acelei fete mă face să sar imediat în sus şi să ignor durerea care îmi lichefiază creierul. Mahmureala este groaznică. Am zis de-atâtea ori că nu voi mai bea, dar aseară Monica mi-a dat ceva special... Şi mi-a spus că voi avea o stare nemaipomenită şi că mă voi simţi fericit timp de câteva ore.

          Pe naiba fericit! Dacă acesta este gustul fericirii, atunci fericirea este oribil de amară...

         Am luat pastila cu puţin timp înainte să o văd pe Ancuţa încolţită de nemernicii ăia. Dacă nu interveneam, acum...

         Dar stai puţin, unde este acum Ancuţa? Am condus-o undeva? Nu, că eram băut, ba chiar uşor... drogat.

          Atunci? Am adus-o aici?

Ca într-un vis intens, îmi trec prin faţa ochilor imagini şi îmi amintesc o frântură de conversaţie.

          — E casa ta?

         Ancuţa părea mai mult curioasă decât mirată şi a luat cana de cafea pe care i-am întins-o. În timp ce se aşeza pe un scaun, i-am răspuns:

          — A fost a unchiului meu, dar el a murit acum un an şi mi-a lăsat-o mie. Am făcut ce am putut şi eu, dar nu am avut cine ştie ce timp de ea. Îmi propusesem să o renovez în vara aceasta, dar...

         Mai departe nu-mi mai aduc aminte nimic, oricât de tare m-aş strădui. Durerea de cap se accentuează şi mă grăbesc să ajung la baie. Poate un duş mă va ajuta să-mi luminez mintea şi să-mi aduc aminte cum a plecat Ancuţa de la mine. Am senzaţia acută că s-a mai întâmplat ceva, dar, în starea asta, nu sunt capabil să-mi amintesc.