Cioburi

      Era trecut de lăsarea întunericului. Stelele împrăștiate pe bolta întunecată a nopții, alături de luna plină, perfectă, răspândeau raze reci. Un felinar stradal clipea ușor, scăldând străduța îngustă pe care mă aflam într-o mare de lumină aurie.

      Am împins cu putere ușa grea, de sticlă opacă, încleștându-mi degetele în jurul mânerului rotunjit, din fier. Buzele mi s-au strâmbat ușor din pricina efortului, dar am reușit să întredeschid ușa îndeajuns de mult cât să mă strecor înăuntru. Visează, anunța neonul mare, aprins, de deasupra ușii.

      Am fost întâmpinată de un miros puternic de praf. Podeaua scotea câte un scârțâit prelung de fiecare dată când pășeam, iar când am ridicat privirea spre tavan, am zărit pânze mari de păianjen. În stânga intrării, în spatele unui birou micuț, pe care stăteau o casă de marcat și un sfeșnic cu o lumânare aprinsă, pe un scaun scund, de lemn, ședea o bătrânică. Mică și firavă, ai fi confundat-o cu un copil, dacă nu ar fi fost cutele săpate de bătrânețe pe chipul frumos și părul de culoarea untului. Avea pe nas o pereche de ochelari mici, rotunzi, cu rame aurii, iar degetele-i subțiri și ridate se mișcau dibace, cosând o broderie complicată pe un material alb, ce părea că strălucește în semi-întunericul din încăpere.

      Mi-am dres ușor glasul, atentă să nu rup totuși vraja liniștii, care parcă țesuse o pânză delicată, pe care o așternuse peste micul magazin.

      Bătrâna și-a ridicat privirea din poală și s-a uitat la mine. A aruncat o căutătură blândă hainelor pe care le purtam – blugii strâmți, negri și puloverul tricotat – apoi mi-a dăruit un zâmbet. A așezat ușor pe birou, cu fața în jos, broderia la care lucra cu atâta migală, după care și-a îndepărtat ochelarii, lăsându-i să atârne la gâtul ei. S-a ridicat în picioare, scundă cum era, zâmbindu-mi în continuare, cu aerul unei mame iubitoare ce își privește odorul.

  — Bună seara, am zis încet.

      Femeia zâmbea atât de calm și sincer, încât sentimentul stingher care îmi acaparase ființa începea să se topească ușor-ușor.

  — Bine ai venit, am auzit răspunsul ei. Tonul îi era cald, liniștitor. Cu ce te-aș putea ajuta, draga mea?

      Pentru o clipă, toate gândurile mele s-au evaporat. Frica își picurase otrava în mine, iar eu îi căzusem prizonieră. Buzele mi s-au întredeschis, dar dintre ele nu a ieșit niciun sunet. Apoi, la fel de repede, am știut de ce venisem, iar palmele au început să-mi tremure și să-mi transpire.

  — Am nevoie de o Scânteie.

      Expresia bătrânei a devenit gravă. A întins mâna și mi-a cuprins degetele în palmă, mângâindu-le cu blândețe.

  — Ai venit unde trebuia, a spus, iar vocea ei era ca un balsam pentru urechile mele. Și-a așezat o mână pe spatele meu, în timp ce a doua încă o strângea pe a mea. Dar ești sigură că asta îți dorești?

      Am aprobat ușor din cap și mi-am dat o șuviță de păr după ureche.

  — Sunt sigură.

      Femeia și-a ridicat brațul firav și osos, arătând către partea din spate a încăperii. În întunericul catifelat care domnea peste restul magazinului, acolo unde nu răzbăteau razele palide ale lumânării, am reușit să disting mai multe rafturi, ce se înălțau până la tavan. Bătrâna a luat de pe podea un lămpaș micuț, o lumânare într-o casetă de sticlă, susținută la rândul ei de câteva fire de fier forjat și un mâner negricios, și mi l-a întins. I-am prins mânerul și l-am ridicat la nivelul feței mele, legănându-l ușor. Obiectele de pe rafturi au scânteiat.