Viktor

12.

   Singurătatea. Nu am simțit-o niciodată, nu am îmbrățișat-o și nu am știut că există, asta până acum. Mă simt singur când sunt singur și mă simt la fel când sunt înconjurat de oameni. Nu pot să îi suport, să îi văd sau să le aud vocile căci cu cât le aud mai mult pe ale lor, cu atât încep să uit acea voce pe care o am în minte, cea care mă face să mă cutremur. Mereu mi-a fost frica de singurătate, dar acum o caut, pentru că odată cu ea, o pot simți. Prezanța aceea care-mi umple sufletul cu căldură și înacelași timp îmi trimite fiori, prin fiecare nerv, prin fiecare vas de sânge.

— Viktor, te rog! Trebuie să ieși puțin, ai nevoie de asta.

— De unde știi tu ce am eu nevoie?

— Pentru că te cunosc și știu când nu esti bine, iar acuma nu ești. Doar uită-te in jur, sunt doar sticle sparte și pachete de țigări golite. Ai nevoie să...

— Am nevoie să fiu lăsat în pace, Eva!

— Te rog, dacă nu vrei să o faci pentru tine, atunci fă-o pentru mine!

— Nu voi veni la afurisita ta de petrecere de logodnă, să-ți fie clar asta. Așa că pleacă! Defapt, rămâi aici căci plec eu.

   Înfașc pachetul cu țigări de pe masa și părăsesc ca un uragan micuța cabana. Nu am nevoie de o petrecere, nu am nevoie de o dădacă, de milă sau prietenie. Am nevoie să fiu lăsat în pace, dar nimeni nu vrea să înțeleagă asta.

   Nu știu pe unde o iau, am impresia că merg în cerc și pufnesc nervos când îmi amintesc că era o vreme în care știam acest loc cu ochii închiși. Ies din pădure și ajung la lacul cel vechi, cel din care pescuiam cu tata când eram mic și făceam tumbe în apă cu o fetița a cărui nume nu mi-l amintesc. Știu doar că era fiica pădurarului și că în fiecare vară îmi aducea zâmbetul pe buze. Îmi amintesc că i-am promis odată că atunci când vom deveni oameni mari, mă voi căsătorii cu ea. Dar după moartea tatei, mama și cu mine am încetat să mai venim în locul acesta și nu am mai știut nimic de acea fetiță. De ce nu îmi pot aminti cum o cheamă?

   Mă plimb pe marginea lacului, aruncând cu pietricele în acesta, în timp ce încerc să-mi liniștesc inima care mai că îmi iese din piept. Mă împiedic de ceva la un moment dat. Iarba e crescută peste bucata aceea de metal și o dau cu mâinile la o parte. E o cruce, cineva e înmormântat aici. Șterg cu palma, murdăria de pe ea și tot ce reușesc să citesc e un nume, "Maia".
De ce îmi pare cunoscut? De ce simt cum o lacrimă mi se prelinge pe obraz? Pic în genunchi și tremur ca un copil. Lovesc cu pumnul pământul și văd ceva mic, înfipt în pământul de lângă cruce. Îmi înfig unghiile în pământ și ridic micuțul medalion de acolo. E ceva cu el, ca și cum l-aș mai fi văzut, dar nu îmi pot aminti unde. Îl șterg și îl întorc pe toate părțile, după care îl strâng în palma și îmi trec o mâna peste față.

   Ce e în meregulă cu mine? Ce tot caut fără să găsesc? Sau mai exact pe cine caut? Și ce e acea liniște care izvorăște odată cu ea?