"-Povara aceasta... perfecțiune, este grea, nu?
Cerul albastru, cu soarele-stăpân, îmi spunea că nu mai visez, șoseaua uscată, aproape pustie, îmi arăta realitatea. Mama, mama mea îmi pusese intrebarea.
-De unde știi? am întrebat-o cu un nod în gât.
-Am avut acelși vis, la vârsta ta, și ai și spus în somn ,,perfecțiune". m-a lămurit ea.
-Tu erai...
-Știu, moartă. Așa am visat și eu, că mama mea era moartă și ea la rândul ei a visat acelaș lucru.
-Cum te chema? În vis? am întrebat-o.
-Isabella.
Se vedeau munții. Ce forme ciudate. Sunt ca o armată care apără câmpiile, și brazii sunt soldații drepți. Puteam să până la cea mai mică ramură, cea mai mică frunză. Vedeam o veverița roșcată mâncând o nucă. Auzeam o ciocănitoare ce curăța un pin bătrân. Simțeam cum bate vântul monoton.
,,Tu vezi lucruri pe care alții nu le văd, auzi lucruri pe care alții nu le aud și simți lucruri pe care alții nu le simt, tu și cei ca tine"
Soarele începea să apună, îmi dădea de înțeles cerul roz-roșiatic. Armata nu mai este. Acum regina câmpie stă liniștită, nu are griji, așteaptă o ploaie caldă de vară. Cerul vede tot, știe tot, dar oare când nu îi place ce aude sau la ce se uită se supără și se întunecă? Norii sunt soldații lui, iar curcubeul, ploaia, nisoarea, tunetul și fulgerul sunt armele lui. Nici natura nu e pașnica, si toata lumea se așteaptă ca specia umană să fie. Doar oamenii învațâ din natură.
Îmi văd în geam reflexia, blondă-închis, șatenă-deschis, ochii albaștri. Nu perfectă, nici pe-aproape. Uram perfecțiunea. De ce să fii perfect? Dragostea pentru celălalt vine din iubirea diferențelor, al detaliilor ce îl fac să iasă în evidența. Dacă am fi perfecți ne-am îndragosti de toată lumea și totuși de nimeni. Dacă toți am fi perfecți, am fi la fel, am fi plictisitori, unde mai sunt greșelile din viață? Unde mai sunt zilele în care stai cu sufletul la gură din cauza unui lucru la care ai eșuat? Nici unul dintre aceste sentimente nu ar mai exista... cum am ști când suntem liniștiți dacă nu am mai intra în panică?
-Am intrat în oraș.
În urechi îmi răsuna propoziția.
-Bine, răspunsul meu nu avea pic de emoție în el, era doar un sunet.
Am ajuns și la destinație. Ne-am dat jos din mașină. Le-am pupat pe cele două doamne care ne așteptau și am intrat în casă. Bunicile mele, mama mamei, și sora ei, mătușa mamei. Vorbeau despre vreme sau ceva, nu eram atentă, parcă eram în transă. Mă tot gândeam la visul pe care l-am avut și numele Isabella care îmi suna atât de familiar, de parcă l-aș fi auzit mereu în colțul minții mele.
-Isabella, am spus fără să gândesc, fără să conștientizez.
Cele doua femei au făcut ochii mari, zâmbetul de pe buze a dispărut. Amândouă s-au uitat la mama. De ce oare la mama?
-A visat?
Întrebarea mi se repeta în gând, nicio diferență între cele doua voci, erau sincronizate perfect, ca în filme.
-Da, e de rau? a întrebat mama, puțin nedumerită.
-Nu....!
Aceeași sincronizare, înfricoșătoare."
- Mă uimești pe zi ce trece, știi asta? Mereu faci tu ceva cu niște cuvinte și apar niște lucruri excepționale, când de fapt ești doar tu.
Ce vorbe, după atâta timp nu știu ce să mai cred, le spune din suflet, sau doar ca să aibă pe cineva cu care să își bea cafeaua în fiecare zi la ora 9.
- Și eu nu sunt un lucru excepțional? mereu caut răspunsuri la el, pe care cu atâta delicatețe nu mi le da.
- Ah, voi oamenii care vă jucați cu literele mereu interpretați.
Mai ia o gură din cafea și își termină țigara. Fiecare gest al lui îmi aduce aminte de momentul în care m-am indrăgostit de el, momentul care se repetă în fiecare zi.
- Nu te-ai plictisit de cafeneaua asta? îl întreb un pic visătoare. Totuși ne întâlnim aici, zilnic, de peste un an.
- Așa și? Noi ne întâlnim zilnic de peste doi ani și nu ma vezi plictisit de tine, nu?
- Pai eu mă mai schimb, dar locul nu.
- De asta și vin aici, pentru tine, pentru că în fiecare zi ești îmbrăcată altfel, ești machiată diferit și totuși ochii iți strălucesc la fel de frumos. Așa și cafeneaua, sunt oameni diferiți, cafele diferite, dar mereu ești tu acolo.
- Câteodată cred ca tu ar trebui sa fii cel care scrie dintre noi doi, îi spun uimită de ceea ce zice.
- Știi bine că sunt aici doar ca să te admir și să citesc.
