Capitolul 1: Nu sunt şi nici nu voi face istorie

28 6 3
                                    

     În toți cei treizeci şi ceva de ani de viață pe care îi am, am fost, sunt şi voi fi comparat cu cineva care a făcut istorie într-un anumit domeniu sau poate, în familia mea.

   — Nu vezi ce sus a ajuns idiotul ăla cu care te-ai pozat acum vreo doisprezece ani? A jucat în NBA, iar tu aduni mocirla de la picioarele celor mai tineri din tenis! îmi spuse Audrey, care nu era decât antrenoarea şi mătuşa mea.

   De când am hotărât, pardon, familia mea a hotărât să mă introducă într-un sport în care să mă mişc tot timpul ca să mă treacă apele, ei nu au putut să mi-l aducă ca antrenor pe Agassi sau pe Lendl. Părinții mei nu au vrut să işi irosească paralele pe un antrenor care a excelat în tenisul mondial, ci mi-au găsit-o pe Audrey, care nu e altcineva decât o mulatră, deşi pare indiacă este din Canada, iar dânsa habar nu ştie să mă stimuleze. Ce pot să fac dacă majoritatea antrenorilor buni sunt luați sau trebuie să investeşti sume mari ca să îi aduci în stafful tău!?

   — In tenis, fiecare meci este de fapt, unul împotriva ta, îmi spusese Audrey când abia au început să mă treacă apele la antrenament.

    Fata asta era ceva mai mare decât mine, dar la cei treizeci şi opt de ani ai săi nu am văzut-o vreodată să pună o minge în burta fileului. Doar stătea şi bolborosea despre a risca cu reverul de dreapta, dar cum eu eram stângaci nu îmi folosea la nimic tehnica aceasta a ei.

  — Chiar şi babele se mişcă mai bine pe tocuri, decât te mişti tu în adidaşi! îmi spuse mama, care asista la antrenamentul meu.

   Alții vor să atingă performanțele lui Federer sau doar să câştige un turneu bine cotat, pe când eu mă rezum să dau tot ce-i mai bun ca să ajung odată să înving un colosal din top zece.
Dacă la antremente îmi ținea atâta morală atât mama cât şi Audrey, acasă eram torturat psihic de mama şi de reproşurile ei.

   — Pablito, ce cauți în frigider? mă întrebă mama, care m-a văzut pentru prima dată concentrat asupra unui lucru.

  Nu suportam alinturile la adresa mea. Mă iritau la culme.

— Caut ziua de ieri, mamă! i-am spus eu mamei în timp ce mă chinuiam să îmi dreg vocea.

   — Eu cred că tu cauți să te îngraşi. Nu uita că eşti sportiv, zise mama închizând frigiderul fără să apuc să iau măcar un baton de ciocolată.

    — Mamă, sunt mare pe lung, deci nu îmi strică să fiu şi mare pe lat.

   Mămicuța mea, ce la prima vedere pare tânără ar mai fi dorit să spună ceva, dar a preferat să tacă din gură.

   Dacă ea ar mai fi deschis gura aş fi deschis şi eu ciocul, băgând în discuția ce urma să se aprindă un legendar al sportului pe care îl practic. Puteam spune ceva despre Roger Federer, că doar aveam ce. Păcat că nu am un limbaj prea pompos ca să îmi susțin argumentele, ca mai apoi să demonstrez faptul că adevărata diferență dintre Federer și restul, cum știe toată lumea, este că ceilalți joacă tenis, în timp ce el face ceva care are mai degrabă legătură cu respirația, cu zborul păsărilor migratoare sau cu forța recăpătată a vântului de dimineață. Ceva scris deja de multă vreme - inevitabil - în cursul lucrurilor. Ceva natural.

   — Tu ştii despre cine vorbeşti? Cum poți să vorbeşti atât de pompos despre un adversar care te domină cu scorul de 6-0 în fiecare meci pe care l-ai disputat cu acesta? mă întrebă Audrey, în timp ce eu savuram un baton înainte de a mă antrena.

Nu ştiam când şi în ce circumstanțe, dar se pare că am istorisit acele fraze despre Federer.
Cam aşa se întâmplă când am o gură mare şi largă.

    — Se numeşte corectitudine sportivă pe care orice tenismen ar trebui să o dețină. Dacă te uiți puțin la Mutu nu o să vezi aşa ceva, dar uită-te la orice tenismen din primii zece! i-am spus lui Audrey în timp ce savuram în continuare acel baton.

    — Te referi la ăia ce se cred şmecherii lumii, dar care se frustrează că nu ciupeşte mingea lor tuşa? Mai bine dau cu racheta de pământ şi ştiu că şi-au vărsat nervii, spuse mulatra, care dădea mai mult spre o indiancă.

    — Mai bine să sufere zgura, să fie batătorită iar şi să fie zgâriat hardul pentru unul care nu ştie să piardă, nu?

  Atunci, a tăcut şi Audrey. Tăcerea asta bruscă văd că e moştenire de familie, dar la mine nu a tras.

   Ideea este că trebuie să recunoaştem că accidental, Federer are o rachetă în mână, dar, văzându-l jucând, poți uita că e o rachetă și-ți poți închipui că e o unealtă pe care oamenii au avut-o cu ei la origini. Și de care mai târziu s-au debarasat pentru că sărea în ochi că era prea puțin adecvată luptei pentru supraviețuire. Toți ne-am scuturat de ea, mai puțin el, cel care, din motive obscure (caracterul izolaționist al Elveției trebuie să aibă un amestec), a ieșit nevătămat din secole de mutații genetice.
Pe când eu, când joc fie dau avioane din cauza serviciului meu puternic sau scap un glonț în fileu. Ce asemănări remarcabile...

You've reached the end of published parts.

⏰ Last updated: Sep 20, 2017 ⏰

Add this story to your Library to get notified about new parts!

PăluganulWhere stories live. Discover now