Se termină anul

Cincisprezece

     Benjamin își freca mâinile fără încetare, dar nu frigul era cauza principală a agitației lui. Mai adânc decât gerul lunii decembrie, în sufletul băiatului domnea setea de răzbunare.

     Se gândise îndelung la copilăria pe care o avusese. Tatăl lui le oferise tot ce își doreau din perspectiva materială. Niciodată, copiii familiei Northwell nu avuseseră lipsuri. Mereu fuseseră cei mai frumoși îmbrăcați la serbările de Crăciun, întotdeauna primeau ce voiau, iar în noaptea de ajun pândeau mereu de după ușile camerelor cum "Moșul" vine generos ca în fiecare an.

     Dar el, Benjamin, băiatul cu zâmbet artificial, fusese vreodată fericit cu adevărat? Se săturase să sufere mereu din cauza aceluiași om, care se presupunea că ar fi fost umărul pe care putea mereu să plângă.

     Și sora lui? Clara își găsise un derbedeu alături de care își petrecea serile în oraș adesea, neglijând școala și formându-şi viciul comun și fatal: fumatul. Nici măcar el însuși nu ar fi putut vreodată să țină pasul cu numărul de pachete consumate de sora sa într-o zi. Le găsea oriunde în casă, chiar și în sertarele lui de lenjerie, și se săturase să o acopere în fața mamei lor severe. De asemenea, femeia nu ar fi fost așa dacă tatăl lor și-ar fi dus rolul de soț până la capăt.

     Tot gândindu-se și fierbând pe interior încât nu mai resimțea nici frigul, zări la un moment dat prin geamul de sticlă al cafenelei o tânără pereche, umblând pe aleile iluminate de instalațiile de sărbători. Se țineau de mână și râdeau strident, iar mai presus de toate, băiatul se clătina de parcă Pământul se învârtea odată cu el. Reuși să recunoască căciula albă de blană a surorii lui și ghetele ei lucioase de firmă, cu un toc deosebit de înalt, menit să îi diminueze complexul de a fi mică de statură. Se gândi câteva clipe cu privirea la cei doi până ce dispăruseră din raza sa vizuală.

     O pierduse pe Lindsey. Din cauza tatălui său. Nu avea, nu avusese vreodată de fapt o viață de familie adevărată. De câte ori tatăl său îl privise din public la serbări? Cât de rar nu o văzuse pe mama lui zâmbind și cât de des plângând sau cât de des dormind în aceeași cameră cu tatăl său? De mic, știa numărul de femei prezente în viața tatălui său până la momentul "prezent". Răzbunarea trebuia să fie mult mai puternică.

     Știa de la Jeremy cât suferă din cauza divorțului părinților și cât de dor îi este de tatăl său. Știa cum mama lor îi neglija adesea, astfel că multe responsabilități îi reveneau fetei, ce părea foarte stresată de fiecare dată când o vedea. Nu i se părea corect. Și Evelin? Nu mai putea suporta ca fata aceea să trăiască în minciună, deși el aflase de puțin timp adevărul.

     "Poate dacă ar ști ce fel de persoană este mama ei, ar înțelege că tatăl lor nu a fost vinovat cu nimic și s-ar împăca. Poate ar locui iar împreună și ar fi mai bine." îi străbătu mintea un gând misterios.

     Nici despărțirea de Lindsey, nici viețile distruse de tatăl lor nepăsător nu îl mai afectau la gândul unei Evelin fericite. Poate pentru că îi plăcea să facă oamenii fericiți, alt motiv pe lângă sufletul său bun. Sau, cine știe?

     La masa din stânga lui, o familie unită fredona colinda ce răsuna în cafenea, "Silent Night".

     "Nu, nu îi pot spune acum. Evelin și Jeremy trebuie să fie fericiți de Crăciun. O să îi spun mai târziu... după intrarea în Noul An." se gândi, așa că se ridică grăbit și începu să se echipeze, cu gândul să inventeze o scuză pentru fată. Și așa, ea nu părea deloc punctuală cum spusese.

     Doar că, atunci când se pregătea să iasă, în ușă se ivi ea, cu nasul mai roșu decât al lui Rudolf și cu părul ei în stil bob lipit de gât, de sub gluga îmblănită, asortată cu ochii ei marini. I se părea mai frumoasă ca oricând așa, privindu-l cu un zâmbet sincer și cald ce încălzea încăperea.

N/A: Oare până unde evoluează lucrurile? :)))