Datorie italiană I

PROLOG

Cu un an în urmă...

Siracuza, Sicilia

TRISTAN

Uneori mă întreb dacă am primit educația corespunzătoare familiei mele, întrucât, în anumite situații, pare că sunt desprins total de realitate, fără să mă asemăn cu ei. Acum, când stau ascuns după dulapul din biroul bunicului meu, mă întreb dacă nu ar trebui să mă reped asupra șobolanului și să îmi descarc cartușul de pe țeava pistolului în corpul său mizerabil și să închei toată mascarada asta idioată.

Mi-a ajuns.

Îl privesc cum îndeasă banii – banii mei – în geanta de pânză și are un rânjet stupid pe buze, imaginându-și că ar putea ieși din casa mea pe propriile-i picioare, cu tot cu câștigul de la ultima afacere în mâinile sale unsuroase.

― Eu intru peste el! aud vocea fratelui meu răsunând în casca din ureche.

Aproape că îmi sparge timpanul la cât de tare țipă.

Dacă eu pot să mă controlez mai bine și să îmi torturez inamicii fără milă pentru o perioadă lungă de timp, mâna mea dreaptă e ghidată de o impulsivitate fără măsură. Mă mir că a cutezat să mă anunțe înainte să spargă ușa și să arunce tot planul în aer, așa cum face de fiecare dată când are ocazia.

Trădătorul tresare brusc, scăpând câteva bancnote printre degete atunci când își întoarce privirea spre ușa principală. Ceva îi atrage atenția și rămâne înmărmurit când îl vede chiar pe Cairo ținând pistolul îndreptat în direcția sa. Acesta rânjește larg, cu privirea sa de psihopat, cea care i se potrivește mânușă. Face un pas spre Mitchell și se întinde către el, cu degetul bine fixat pe trăgaci.

― Poc! spune Cairo, prefăcându-se că îl împușcă.

Dio! Asta e ultima prostie de care am nevoie.

― Te grăbești ca un lup într-o capcană, șuier iritat, strecurându-mă printre dulapul încărcat și peretele rece, cu pistolul în mână.

Le arunc o privire plictisită și, deși mi-ar plăcea să văd frică, teroare și o posibilă întâlnire cu moartea în ochii americanului care a mușcat mâna ce l-a hrănit, rânjetul îi rămâne imprimat pe buze, continuând să ne sfideze.

― Există un singur mod prin care poți ieși din casa asta, Mitchell! vorbesc răspicat.

Vreau să mă fac înțeles că nu am chef de glume.

Cairo e un însetat de sânge și de cadavre. Mereu a lăsat armele să vorbească pentru el, distrându-se apoi copios pe seama trupurilor neînsuflețite ale fraierilor, așa cum le zice el, simțindu-se atotputernic.

― Nu cred că ne gândim la același lucru, puștiule! replică Mitchell amuzat.

Când aud siguranța trasă de la arma fratelui meu, îmi ridic pistolul, fiind pregătit să înfig un glonț direct în fruntea americanului, știind că o să-i crape țeasta și o să-i facă creierul praf. Zgomotul este acompaniat de armele paznicilor din spatele nostru și știu că nenorocitul mai are doar cinci secunde până să fie ciuruit.

Poate chiar mai puțin.

― Mi-a făcut plăcere să fac afaceri cu voi, băieți, ne vorbește cu o siguranță care nu îmi place deloc. Și am de gând să cheltui în mod iresponsabil mica avere pe care, zic eu, o merit, concluzionează cu o grimasă batjocoritoare.

— Nu cred că ar trebui să te pui cu noi, Justin. Ai multe de pierdut, îl avertizez cu privirea fixată pe chipul său.

Tot chipul i se întunecă când înțelege sensul cuvintelor mele. Mă mulțumesc să îi rânjesc în față.