Orhidee Albastră

Prolog: Când soarele apune

-Mami ! Unde esti ? Nu mai vreau sa ma joc .
Viața este cel mai crud lucru pe care un om îl poate avea.
-Mami! Te rog. 
Oamenii înțeleg asta abia după ce se împiedică.
-Mami ! Soarele apune.
Și poți sa te împiedici doar atunci cand nu vezi în jurul tău.
-Mi-e frică .
Frica este cea ce te face sa nu vezi. Este cea mai mare armă a unei populații, și dacă oamenilor le este frică , aceștia atacă înainte sa aibă o amenințare. Iar rezultatul este moartea. Moartea a mii de copii , femei , bărbati. Asta înseamnă frica.
Dacă ne-am fi informat mai bine despre puterea inamicului , daca am fi avut arme mai puternice , daca nu i-am fi subestimat am fi putut avea o șansa sa învingem . Acum nu mai este loc de îmbunatățiri , deja este prea târziu...
Corpurile sunt înșirate aleatoriu pe strada pietruită, clădirile sunt stropite cu sânge ca într-o opera de arta , o păpușă uzată cu capul rupt stă lângă corpul unei fetițe aplecată peste un corp neînsuflețit . Rochița albă cu volănașe este acum roșie .
-Mami ! Trezește-te ! Nu e timp de dormit ! Trezește-te ! Te rog ! De ce nu te trezești? Spune fetița cu un glas ce putea sa-ți rupă inima în două.
-Mama ta este moartă! Nu te mai chinui ! Nu o să se mai trezească. A trecut într-un loc mai bun . O voce răgușita , rece , se aude în spatele fetiței.
Cu ochii plini de lacrimi fata își ridica capul din poala mamei sale și se uita la bărbatul care a vorbit . Un corp mare și înalt , brațele și picioarele lungi cu mușchi frumos antrenați , parul negru ca pana corbului în contrast cu pielea alba , ochii verzi ca cel mai prețios smarald , îi dădeau bărbatului un aspect intimidant pentru mica fetița pierduta la pieptul mamei sale. Ochii ei mari și căprui înecați în lacrimi , părul șaten prins într-o codița împletită larg , corpul mic și fragil , inocența emanata prin fiecare por lăsa impresia unui înger căzut .
-Mami ? Întreabă , văzându-se cum ochii încep să i se umple iar de lacrimi și una câte una să cada brăzdându-i obrajii .
Bărbatul nu mai face niciun gest , doar se uită la fetița făra nicio expresie .
-Haide să mergem ! Zice dintr-o data .
-Unde ? Întreabă fetița cu glas stins .
-În noua ta casă! Spune el aplecându-se peste ea și ridicând-o sus în brațele lui în ciuda protestelor ei . Mergem acasă ... Șoptește el la urechea micului îngeraș.
Dacă va întrebați ce înseamnă de fapt acasă vă spun eu ... Toți copiii ce au supraviețuit până în 13 ani au fost adunați de pe străzi și duși într-un loc asemănător cu un orfelinat . Ei bine , era un pic diferit , creaturile care ne-au învins veneau în fiecare săptămână și își alegeau câte un copil din cei strânși acolo . Aceștia semnau un contract în care își asumau responsabilitatea de a dona bani , haine , încălțăminte pentru copilul ales cu condiția de a-l lăsa în grija orfelinatului până când acesta împlinește 16 ani. Pentru a evita încurcăturile , fiecare copil a primit un lănțișor ,un inel sau o brățară cu blazonul familiei aparținătorului , ne având voie sa-l dea jos niciodată sau sa-l schimbe cu a altuia , consecința fiind aleasă de individul de care aparține copilul.
Eu am fost aleasă încă dinainte de a ajunge în acel loc , dar amintirea cu cel ce m-a luat în grija lui este încețoșata , singura conexiune cu el este lănțișorul de argint cu o orhidee albastră drept pandantiv.
În curând împlinesc 16 ani , și el mă va lua de aici ducându-mă cine știe unde...
Mi-e frică ...