Orhidee Albastră

Capitolul 2: Fantasme albe

Noaptea a pus deja stăpânire peste pustiul pădurii. Luna este singura care mai asigură lumină  prin întunericul dens. Ați observat vreodată cât de diferită este ziua de noapte? Cum copacii din mari și maiestoși străjeri devin umbre ale spiritelor, cum drumul, care părea atât de luminos , curat , pur, la lăsarea întunericului se transformă într-o cale ce pare că duce direct spre o dimensiune a morții.
Umbrele pun stăpânire pe pământ, spiritele încep să cânte și să danseze ca într-un dans al ielelor. Cu cât ne afundam mai mult în întunericul pădurii cu atât aveam impresia mai mult că trec într-o alta lume. Fiori reci îmi cuprindeau corpul, mâinile au început să-mi înghețe, când respiram, aburi se răspândeau prin aer ca fumul de țigară.
-Mi-e rece... Șoptesc parcă voind să nu mă audă, dorindu-mi să mai simt un pic frigul, mă făcea să mă simt vie... Puteți să porniți căldura?
-Dar căldura este pornită... de mult. Spune cu o mica pauză uitându-se la ecranul din bordul mașinii , confirmându-și cele spuse. Nu mai este mult și ajungem la reședință.
Ajungem la reședință... La locul care îmi va fi casa de acum în colo. La ce ar trebui să mă aștept? Nu știu cum este lumea de acolo, cum se comportă, cum ar trebui să mă comport. Mereu mi s-a părut greu sa socializez , să vorbesc cu alții. Cum va fi aparținătorul meu ? Prea multe întrebări puse , la care nu am niciun răspuns. Mintea omului e făcută să pună întrebări și să caute răspunsuri. Dar de ce ne punem întrebări despre viitor când știm că nu o să aflăm nimic decât la momentul oportun?
Un hop mic ma readuce la realitate. Mă uit prin geamul din fața și vad un zid mare din cărămida roșie cu o poartă uriașa din fier forjat aranjat în spirale simple. Doua păsări pheonix de piatra, cu o orhidee în cioc, erau așezate de o parte și de alta a porții , cu aripile deschise , parcă ar fi gata sa zboare.
Șoferul face semn cu farurile într-o ordine ciudată , ca un mesaj codat. Poarta începe să se deschidă cu un scârțâit prelung, asurzitor, lăsând la vedere o alee lungă mărginită de stejari bătrâni.
La capătul aleii o construcție mare , ca un conac , de cărămidă roșie , la fel ca zidul din față, vitralii mari și înalte, un ceas mare pe turnul din față. De o parte și de alta a conacului , o grădină mare, copaci plantați aleatoriu , sub ei câte o bancă din fier forjat cu lemn uscat și ciobit de vreme, și orhidee de toate culorile crescând libere.
Mașina se oprește în fața conacului.
-Am ajuns! Ma anunță șoferul. Să ne grăbim pana nu bate ceasul ora 12.
Tonul lui era îngrijorat. Nu mai zic nimic și ma dau jos din mașină, și mă grăbesc să-l prind din urmă.
-Acum vreau să mă asculți cu mare atenție domnișoara Lucreția. O să intram în conac. Te rog sa mă urmezi îndeaproape fără să spui nimic. Să nu te lași distrasa de nimic ce se întâmplă în jurul tău și de nimic ce o să auzi. Amintește-ți cu sfințenie ca tot ce vei auzi nu-i real. Conacul acesta are viață proprie, și pune la încercare pe oricine e nou și intră în el. Să nu-ți fie frică. Nimeni nu te poate răni. Ai înțeles?
-Da am înțeles , dar...
-Trebuie sa ne grăbim. La întrebări o să-ți răspundă domnul Aave. Spune și apoi bate de trei ori în ușa de lemn masiv.
Cu o scârțâietură puternică ușa se deschide lăsând la iveala o camera uriașă , cu pereți cenușii un covor albastru închis cu margini cu fir de aur.
-A ajuns! O șoapta se aude , o briză rece lovindu-mi obrazul.
-Ea este aleasa ! Pe un alt ton o alta șoapta trece.
Continui să merg pe urmele șoferului, încercând să ignor aceste voci. În podeaua de marmură se reflecta tavanul ca-ntr-o oglindă.
-A venit vremea!
-Vino cu noi , vino cu noi , vino cu noi... Sute de voci se auzeau din ce în ce mai asurzitor. Un curent puternic a trecut pe lângă noi, zărind cu colțul ochiului o lumină albastră, dar nu îndrăznesc să mă întorc. Simt cum cineva mă urmărește cu privirea, îi simt respirația în ceafă.
Pe coridoarele laterale, din întuneric, măini se întindeau spre mine , palide , semitransparente. Încercau să mă atragă în întuneric. Fiori reci m-au trecut pe șina spinării. Am mărit pasul în încercarea de a scăpa de acesta senzație, mă simțeam vulnerabilă.
-Îi e frică! Zic mai multe voci în cor .
Trebuie să-mi ascund teama , trebuie să ma gândesc la altceva. Trebuie să fiu puternică, așa cum mi-a spus el când m-a lăsat la orfelinat.