Renaşterea

Capitolul 7

— Ci-Cine eşti?

— Stai! Nu trebuie să-ţi fie frică de mine. N-o să-ţi fac rău... îl aud spunându-mi şi mă priveşte blând.

— Cine eşti? îl întreb din nou şi continui să-l privesc neîncrezătoare.

— Eu sunt Aiden Mendes, iar tu trebuie să fii Sofia.

— Da, eu sunt. Şi ce cauţi aici? Cine te-a lăsat să intri?

— Părinţii tăi m-au chemat şi sunt aici ca să te ajut.

— Cum ai putea tu să mă ajuţi pe mine?

— Sunt psiholog şi pot să te ajut. Mă aflu aici ca să-ţi ascult povestea.

— Şi ce te face să crezi că eu îţi voi povesti ţie totul? De unde să ştiu că pot avea încredere în tine? Eşti doar un străin, iar eu nu am nevoie de un psiholog.

— Ba da ai nevoie, pentru că doar eu pot să te ajut şi să te ascult fără a te judeca. Ştiu că nu vorbeşti cu părinţii tăi, însă poţi avea încredere în mine. Nimeni n-o să afle ce vom vorbi în orele de terapie din cauza confidenţialităţii între terapeut şi pacient. Nici măcar părinţii tăi nu vor ştii fără acordul tău, îţi promit.

— Bine. îi spun, cedând până la urmă şi sper să fie cu folos.

— Atunci dacă ne-am înţeles, ce-ai zice să începem prin a-mi spune câteva lucruri despre tine?

— Ce vrei să ştii?

Încep să-l analizez fără să vreau şi când îşi ridică privirea spre mine, parcă mă pierd în ochii săi atât de verzi. Sunt atât de frumoşi şi se potrivesc de minune cu trăsăturile sale. Ce... Ce naiba se întâmplă cu mine? De ce mă gândesc la ochii săi atât de superbi şi... Nu! Trebuie să încetez. Nu mă pot gândi la el în acest fel, dar când îl privesc am impresia că l-am mai văzut undeva înainte sau poate doar mi se pare. Da, e clar. Deja am început să-mi pierd minţile.

Îi văd buzele mişcându-se în timp ce mă priveşte intens în ochi şi realizez că până acum mi-a tot vorbit, iar eu
m-am holbat la el ca o proastă. Oh, Doamne! Acum cine ştie ce va crede despre mine? Probabil mă va considera deja nebună.

— Scuză-mă, ce spuneai? îl întreb confuză şi acesta începe să chicotească.

Oare pot să mă comport mai prosteşte decât atât? Acum cu siguranţă şi-a dat seama că m-am holbat la el în tot acest timp.

— Te întrebam câţi ani ai.

— Douăzeci şi trei, dar de ce vrei să ştii asta?

— Păi, după cum am zis şi adineauri, aş vrea să-mi spui câte ceva despre tine. Vreau doar să-ţi pun nişte întrebări simple ca să te relaxezi puţin.

— Da, aşa este. Scuze, dar mă gândeam la altceva. Şi ai dreptate, te-ai gândit bine. Dar dacă îţi voi spune anumite lucruri despre mine, vreau să-mi povesteşti şi tu despre tine.

— Nu-i nimic. Şi sunt de acord. Mi se pare perfect normal. îmi spune şi îi pot zări în colţul gurii un zâmbet micuţ sau mintea mea a început să-mi joace feste.

Începe să-mi pună nişte întrebări simple pentru a ne cunoaşte puţin şi chiar am aflat câteva lucruri despre el. Din câte mi-a spus, are douăzeci şi şapte de ani, este originar din Portugalia, dar s-a mutat în Italia alături de familia sa încă de când avea cinci ani. A terminat psihologia şi a muncit în acest domeniu timp de trei ani, după care a început să profeseze mai rar din cauza unor probleme în familie. Acum doi ani, a înfinţat alături de familia sa clinica privată în care am fost eu internată şi s-a extins într-un timp destul de scurt în mai multe oraşe, iar el se ocupă de majoritatea afacerilor.