Tu eşti gândul (on hold)

Capitolul 3 - Pionul de rezervă

Mi-am lipit degetele teleghidate de aparatul de cafea, trântindu-i încă o palmă în speranţa aproape disperată că avea să pornească. Am scâncit pe un ton răguşit dându-mi la o parte tot părul din faţă cu un gest larg şi calculat de senzaţia de exasperare ce zgâria tot mai adânc psihicul meu obosit. Mi-am împreunat mâinile înainte în semn de rugăciune, sprijinindu-mă în coate pe dulapul improvizat pe care se poziţiona malefică maşinăria de poftă de viaţă.

            - Haideee, bolboroseam jalnică balansându-mă înainte şi înapoi ca o jucărie stricată în timp ce imploram toate cerurile să aibă puţină milă.

            Dimineaţa mea începuse prematur, eram sedată de propria oboseală care continua să se acumuleze într-un pahar de porţelan ce se forţa să îşi întindă adâncimea. Clacam total dacă deadea pe afară. Am pus din întâmplare mâna pe unul din scaune, nimerindu-l sub mine dintr-un noroc chior. Praful îmi inunda nările dilatate în nevoia de oxigen pe măsură ce căpăţâna mea se lăsa tot mai moale peste mâinile leşinate pe măsuţa rotundă din bucătărie. Am oftat adânc în timp ce umerii se simţeau tot mai moi, dobândind o rigiditate de gumă.

            Întreaga noapte îmi zbătusem mintea între vis şi realitate, o contopire extremă ce debusolă total spiritul graniţei dintre ele. Elementele lor se găseau amestecate într-un decor sinistru, iar durerea de cap pornită hotărât încă de ieri persista încăpăţânată. Mi-am proptit capul într-un cot, încreţindu-mi incomod pielea de pe obrazul stâng. Singurul lucru coerent care se contura pe retina injectată era nevoia se odihnă sau în cel mai rău caz de o doză sănătoasă de cafea.

            Brusc, paşii greoi a lui Milan se înmuiau rigizi în podeaua scărilor trimiţând un semnal de realitate către simţurile mele amorţite. Bufniturile scârţâite ale scărilor mi se plantau acre direct în creier şi sub apăsarea fiecărui sunet în plus pleoapele mele se strângeau tot mai adunat în încercarea inutilă de a proteja acurateţea cu care se amplificau în capul meu. Mi-am trântit o palmă peste frunte muşcându-mi buza de durere. Aveam să explodez curând.

            Uşa scârţâi discret, anunţând apariţia oficială a celuilalt locatar din casă în bucătărie. Poziţionându-mi cealaltă mână în jurul câtorva şuviţe de păr astfel încât îmi acopeream chipul din lateral, i-am ignorat prezenţa cu un şuierat repulsiv necontrolat. Cu un click scurt, un bâzâit începu să umple atmosfera plată ce se instală răcoroasă în încăperea îngustă. Ridicându-mi câmpul vizual, am îngheţat apatică privind ca tâmpită maşinăria de cafea care huruia mulţumită sub tremurul cald ce filtra cafeaua. Pe bune, uitasem să îi dau drumul ?

            - ‘Neaţa, l-am întâmpinat neutră susţinând aparatul sub observaţie, focalizând profund în gol.

            Mormăi în surdină un salut nemulţumit ca răspuns în timp ce cotrobăia ca un tâlhar prin cămară. Am căscat larg înlăturând umezeala ce se formă timidă în colţul ochilor imediat după. Sunetul ceştilor lovite îmi trimise un nou val de migrenă şi încleştându-mi încruntată degetele la marginile frunţii, i-am cerut lui Milan o cafea tare, îndulcită pâna la refuz.

            - Mahmură sau masochistă ? mă întrebă distrat aruncând la întâmplare un pachet de biscuiţi pe masă, aproape nimerindu-mă în cap.

            Am sorbit agonizant de încet din lichidul fierbite ce se rotea aburind în faţa mea câteva clipe mai târziu, după care m-am întors înapoi cu faţa spre el.

            - Obosită, dar apreciez încercarea, i-am tăiat-o seacă revenind la conţinutul maroniu al ceştii care îmi acapară inconştient toată atenţia. Profitam egoistă de fiecare gram de gust dulceag, închizând ocazional ochii sub efectul profund ce îmi electriza corpul prin şocuri scurte de revigorare.