Ultima Ploaie- Volumul 1

Capitolul 2

CAPITOLUL 2

Cuvintele femeii i s-au repetat în minte până când, în cele din urmă, autobuzul a oprit exact la un colţ de stradă, de parcă i-ar fi fost teamă şoferului să înainteze puţin mai adânc în inima cartierului. Înghiţi cu dificultate nodul din gât şi se ridică amorţită, ocolind scaunul mulatrei care încă o privea compătimitor, sperând să se răzgândească din clipă în clipă.

Însă Barbarei nu-i surâdea ideea de a dezerta în ultimul moment. Nu asta o caracteriza. Fie că aprecia sau nu, aici era singurul loc în care îşi putea permite să locuiască și se încăpățâna să meargă mai departe.

Trăgându-şi gluga pe cap, îşi adăposti chipul de boabele fine ale ploii ce se izbeau de asfalt tot mai alert. Mirosul umed de toamnă îi făcuse nasul să se încreţească şi să o înfioare. Ura ploaia în aceeaşi măsură în care ura absolut orice anotimp friguros ce îi făceau muşchii să dârdâie pe oase. Degetele i s-au strâns transpirate pe cureaua genţii şi înaintă pe aleea principală, ascultând sunetul roţilor ce scrâşniră cu viteză în spatele ei.

Nu văzuse nimic deosebit până acum, doar prea multe rămăşiţe şi construcţii părăginite ce nu dispuneau de nicio reparaţie. Devreme ce înainta cu multă încredere, deşeurile începeau să iasă în conturul luminii. Picioarele i s-au oprit involuntar, tremurătoare, şi umerii i s-au zguduit de o răceală înfiorătoare.

Privi în jurul ei roiul de case vandalizate şi ciuruite de gloanţe, ameninţările sângeroase ce murdăreau fiecare zid şi micile scântei ale morţii ce pluteau în aer, chiar deasupra ei. Un coşmar n-ar fi fost de ajuns să descrie ce simţea mai exact, ştia că tocmai se trezise captivă în mijlocul unui război între criminali şi nu putea face cale întoarsă.

Ocoli câteva bălţi negricioase de pe asfalt ce încă emanau un miros împuţit de sânge.

— Ce-ar mai putea însemna şi asta? s-a întrebat în șoaptă când întâlni aceste iniţiale, H.A.

Ar fi putut însemna orice, un marcaj specific cartierului, o semnătură. Degetele ei s-au intins spre acele doua litere, simțind o apăsare greoaie între omoplați. Apăreau scrijelite cu vârful cuţitului pe fiecare trunchi de copac sau pe majoritatea caselor. Nu i-a luat foarte mult timp să înţeleagă că această personalitate deţinea puterea plenară. O personalitate pe care nu voia nici cu gândul să o cunoască, darămite să-i invadeze teritoriul aşa cum, de fapt, se întâmpla.

Habar nu avea în ce direcţie se îndreaptă, dar nu-i plăcea deloc unde ajunsese. În realitate, cartierul era mai sumbru decât se zvonea. Era sângele care se imprimase în fiecare colţ de stradă, îl inspira şi greaţa i se stârnea amară în stomac, de parcă ar fi putut trăi oroarea persoanelor care muriseră aici. Erau cadavrele pe care deja le putea vedea în minte, în cinci grămezi diferite, aruncate în faţa ei şi peste tot unde prididea cu ochii.

„Mafia suntem noi"

„Smulgem cu dinţii pielea copoilor"

„Un singur pas, sute de gloanţe"

Intrase cu adevărat în bârlogul unor animale însetate de sânge. Citind aceste avertismente aproape că îi venea să o rupă la fugă înapoi acasă.

Care casă?

— Dumnezeule!

Elisa, proprietara cu care discutase de ceva vreme pe tema chiriei, o avertizase că Englewood e un cartier cam problematic, iar vecinii nu sunt deloc indulgenţi şi blânzi. De fapt, pot fii chiar sălbatici în zilele lor bune şi distrugători în zilele cele mai proaste. În clipa aceea de disperare a vrut doar să se vadă într-un loc restrâns în care să doarmă fără să asculte urletele de beţiv ale tatălui ei vitreg, aşa că acceptase fără să mediteze mai mult asupra situaţiei. Dar acum, privind frontul de luptă a vagabonzilor, nu era atât de convinsă că făcuse mişcarea corectă venind în Chicago.