Impatiens animus (Lumi Blestemate #2)

Capitolul 5

Avand in vedere faptul ca ieri a fost ziua indragostitilor am decis sa petrec altfel. Alaturi de personaje, povesti și magie. Voi ce ati facut? 

Dormise netulburată de un coșmar sau un servitor trimis de Rege ca să o trezească. Nimeni și nimic nu o deranjase în acele ore de odihnă. Ba chiar își permise să lenevească mai mult timp în pat. 

Se trezise cu mult înainte de răsăritul soarelui, însă nu se ridicase din pat. Privea lung la tavanul frumos al camerei sale, în timp ce întunericul o făcuse să își amintească de acei ochi din pădure. Nu putea să îi scoată din minte, nu când se simțise atât de paralizată, atât de lipsită de orice putere în fața lor. O înfricoșau chiar și din siguranța amintirilor, în timp ce se simțea tot mai fașcinată de ei. Puteau fi ai unui demon, ai unui imitator, ai oricărei creaturi străine de la granița regatelor. Culoarea lor străină, plină de o nuanță a cărui nume nu îl putea pronunța, o făcea să se înfurie. Își dorea să îi revadă numai pentru a putea oferi un nume acelei culori. 

Simțise cum puterea din interiorul ei tremura la gândul acelei priviri. Era ciudat să o simtă astfel. Ani la rândul o simțise de necontrolat, imposibil de înfricoșat. Iar acum doar gândul la acei ochi străini o făceau să se teamă. Se întreba neconcenit cui aparțineau și dacă va putea întâlni posesorul lor. Voia să cunoască mai bine fiecare detaliu cu privire la acea întâlnire întâmplătoare. Dacă putea obține mai mult control din cauza acelei frici merita să încerce.

Trebuia să obțină mai multe informații.

Aruncă o privire pe fereastră și își dădu seama că era târziu. Soarele era de multă vreme pe cer. Ora cerută de Mia la grajduri trecuse de mult. 

Era deja amiază când se năpusti pe ușa mare de la grajduri. Trânti lemnul de perete, aproape distrugând complet intrarea. Nu realizase cât de mult greșise cu acea apariție decât atunci când auzi nechezatul speriat al cailor. Auzi cum animalele lovesc în pereții de lemn. Porunci magiei sale să îi liniștească. 

Dintr-o boxă se ivi un băiat. Avea un costum de călărie foarte sărăcăcios, abia dacă i se mai putea vedea culoarea de toate peticele cusute. Era murdar și plin de paie. Ținea mâna întinsă către unul dintre caii Miei, lucru deloc surprinzător. Toată lumea știa că Mia adora animalele și avea o colecție impresionantă de cai.

Grăbită, păși cu o imensă hotărâre printre boxe. Privi în interiorul fiecăreia, dar nu văzu nimic altceva înafară de animalele atât de bine îngrijite de mătușa ei. Se plimbase vreme îndelungată pe la grajduri, căutând-o. Dar nu reușise să o găsească de fel.

Îngrijorată că va fi pedepsită se retrase în conac. Voia să ajungă înapoi în camera ei, sau cel puțin să găsească bucătăria. Nu îi era foame, dar anii petrecuți alături de tatăl său o învățase că niciodată nu va primi mâncare înainte de o pedeapsă. Singurul lucru pe care și-l dorea era să mănânce puțin.

Alergase pe holuri. Se năpusti pe numeroasele uși găsite, fiind prea speriată ca să mai acorde atenție magiei. Intră de câteva ori peste câte un slujitor ce făcea curat și își ceru scuze, dar nu reuși să găsească nimic din ce căuta. Încercase să vorbească cu cineva în repetate rânduri, dar nimeni nu o băgase în seamă. Slujitorii pe care îi găsise nu păreau să îi acorde nici măcar un pic de atenție. În mod intenționat îi tăiase calea unuia, dar el o ocolise, fără să fie prea atent la ea.