INCHIZITORUL

Capitolul 2

Nu era primul Tribunal Bisericesc la care asista Joachim, dar era pentru întâia dată când el avea un rol propriu-zis. La toate celelalte asistase, ca oricare sătean, din public, fără să aibă ocazia să vadă ochii necredincioasei, fără să aibă posibilitatea să-i audă cuvintele mișelești și amăgitoare cu care ar fi urmat să înșele vigilența preotului. Îi trecu pentru o clipă prin minte că acea femeie ar putea fi nevinovată, dar se înfioră la asemenea gând păcătos. I se păru că imaginea Rosariei îi slăbise credința în Cel de Sus și era în pericol să cadă sub influența vrăjitoarei. Repetă de trei ori în șoaptă „Ave Maria" și tot de atâtea ori „Tatăl nostru" și simți cum ideile necurate îl părăsesc, iar în locul lor sufletul i se umple de credință. Binele și credința adevărată în Mântuitor și în Biserica Sfântă vor birui și pacea sfântă va acoperi lumea plină de păcătoși și de tot felul de ispite. Deocamdată, pentru a avea pace, trebuiau să lupte împotriva Diavolului și a uneltirilor sale. Trebuia să-i demaște pe discipolii săi și să-i trimită unde le e locul: în focul Gheenei, acolo unde ard de la facerea lumii sodomiții și gomoriții. Azi era primul proces în care avea un rol însemnat: trebuia să consemneze declarațiile martorilor, pledoaria acuzatorului și pedeapsa finală. Avea să fie vigilent, pentru a-i sesiza lui padre orice posibil înțeles al vorbelor femeii, ca să-i arate că era vrednic de îndatorirea primită. Își propusese să întocmească dinainte ordinul de condamnare la moarte, dar se răzgândi pentru că nu știa în ce mod o să fie executată. Despre sentința în sine nu avea dubii, știa toată lumea că pedeapsa pentru erezie și vrăjitorie era moartea.

— Joachim, fiule! Ce ai înțepenit acolo? auzi vocea mieroasă a preotului Asenzio.

— Iertare, padre! Căzusem pe gânduri.

— Ni se întâmplă tuturor, copile. Și eu am momentele mele. Fii doar cu băgare de seamă. Să cazi o dată pe gânduri, e de înțeles, suntem oameni. Dar dacă o faci prea des, o să începi să gândești vrute și nevrute, apoi o să te îndoiești de credința în Mântuitorul nostru și în trimisul său de la Roma, iar de aici până la erezie nu mai e decât un pas. Și nici eu nu te voi putea scăpa de judecata hărăzită ereticilor și apostaților. Ține minte, așa a zis Domnul: „căci plata păcatului este moartea". Ai înțeles, Joachim?

— Da, padre. Nu o să se mai întâmple! O să mă rog mai des, iar Domnul îmi va insufla mai multă credință și tărie. O să postesc seara asta.

— Așa să faci, Joachim, îi zâmbi preotul cu nemaivăzută blândețe. Vezi? Cum ai început să te căiești, ai pornit deja pe calea plăcută Domnului. Dar acum trebuie să ne ocupăm de niște probleme mai lumești. Fii tare, fii bărbat! Amintește-ți că faci lucrarea sfântă!

Preotul își luă locul pe scaunul cu spătar înalt de conducător al procesului, iar tânărul novice se așeză emoționat, cu grijă să nu verse călimarele de cerneală peste foile în care urma să noteze depozițiile martorilor. Mulțimea se adunase ca la bâlci, păreau să fie împărțiți în două tabere: unii deja o vedeau condamnată pe femeie și doreau să aibă parte de execuție cât mai rapid, să poată pleca acasă, iar ceilalți sperau ca ea să fie eliberată, deși șansele erau infime.

Iată că păcătoasa era adusă, aproape târâș de doi bărbați masivi și aruncată la picioarele membrilor Tribunalului. Joachim nu se putu abține să o studieze. Părea slăbită, cu cearcăne mari la ochi, fața lipsită de culoare, aproape cadaverică, semn că fusese închisă în temniță timp mai îndelungat. Veșmântul, sau mai bine zis, ce mai rămăsese din el, era murdar și prinsese miros de mucegai, iar prin unele locuri, prin rupturile apărute se zăreau bucăți de piele cu vânătăi. Femeia tușea des, dureros. Tânărul îi privi mai cu atenție fața și i se păru că o știe de undeva, dar nu reuși să-și dea seama. Își făcu semnul crucii de trei ori, rugându-se Tatălui Ceresc să nu se piardă înaintea vrăjitoarei care, pesemne, se juca în mintea lui.