Între iubire și ura - Între iertare și uitare...

Capitolul 4

- Hei! Ești bine?, spune prietena mea in timp ce mă ține in brațe, mângâindu-mă pe spate și apoi pe cap, despletind codițele și trecându-și mâinile prin el.

- Putem să spunem și așa..

-Vrei să vorbim despre asta? , dau din cap in semn negativ și ea oftează. De ce nu mi-ai spus că încă ai coșmaruri?

-Nu credeam că e important... Și in ultimul timp nu le aveam atât de intense, erau mult mai neclare imaginile din coșmar.

-Tot despre el este vorba in coșmarurile acelea? , spune și se uita puțin in ochii mei dar îmi feresc repede privirea de a ei.

Mă bucur atât de mult că nu îi spune numele, îi sunt recunoscătoare pentru asta. Nici eu, nici mama mea nu am mai vorbit despre el încă de când a decis că ar trebui sa ne schimbăm viața definitiv și numele său nu se numără printre planurile de viitor.

-Știu ca ma comport ca o copilă, dar nu știu cum să fac să uit de el și de trecut.

-Poate nu trebuie sa uiți de trecut, poate trebuie sa îți ierți trecutul și așa vei trece peste mai repede...

-Nu pot face asta, am încercat... M-am gândit atâtea ori dar încă nu am curajul acela.

-Intr-o zi tot o să se întâmple..

-Știu.. mulțumesc ca îmi ești alături, că nu te plângi niciodată când ma vezi plângând și trebuie sa mă consolezi, că îmi spui cuvintele care mă ajuta și ma liniștesc.

-Întotdeauna voi fi aici pentru tine, sa știi!, spune ea și mă îmbrățișeaza și mai strâmt decât ar fi posibil.

-Haide, nu mai fii așa posomorâta! Chiar vrei sa imunzi casa asta atât de frumoasă? , îmi spune și începe sa Rada și sa mă gâdile ca sa mă mai binedispună.

-Kris! termină.. spun eu printre lacrimi, dar de data asta lacrimi de bucurie.

-Bine, bine.. acum vreau să te ridici, să te îmbraci in ceva mai sexi și să ieșim afară să ne plimbăm. Poate facem și niște cumpărături.

-Dar...

-Niciun dar!, ți-ai făcut treburile și m-am asigurat că hainele sunt întinse. Știi tu, alea pe care ai început să le întinzi dar te-am intrerupt eu și știi povestea. , îmi spune și se întoarce pe călcâie mergând spre bucătărie neîntrerupându-și râsul.

-Sa fii gata in 20 de minute, domnișoara: ,, Nu-i casa mea, eu doar menajeră, luați tot ce vreți"

-Hei! Nu a fost chiar așa! ,spun eu și nu ma pot abține din râs.

-Dacă zici tu...

Îi scot limba, chiar dacă știu ca nu ma poate vedea.