Mizeria de Prinț

Frici și Dezamăgiri

Capitolul 3
-ˏˋ⋆ Frici și Dezamăgiri ⋆ˊˎ-

꧁𝔐𝔞𝔤𝔫𝔲𝔰꧂

     Tăcerea s-a instaurat asupra grupului de elevi conduși de către Geox, care încerca cu greu să-și aranjeze părul astfel încât să pară profesional. Nu îi ieșea. Firele de lungimi diferite, tunse aiurea, zburau în toate părțile în timp ce mergea.
     Singurul zgomot care se mai distingea era ciocănitul provocat la contactul dintre podea și tocul încălțămintei instructorului. Era un sunet plăcut, cu vibrații constante, fiecare la un interval fix de timp.
    Magnus își târșâia mâna, care deja era amorțită din cauza insuficienței de sânge pe lângă corp, în timp ce mergea în spatele grupului. Nu avea niciun gând să se integreze printre ei sau să creeze relații de prietenie. Era prostesc. Oricum n-ai da, conceptul karmei nu funcționează. Nu contează cât de mult încerci să ajuți o personă, deoarece nu îți va întoarce favorul când vei avea nevoie de el, privind râzând cu te prăbușești și cazi în abis, lăsându-te să te ridici singur și prefăcându-se că nimic nu s-a întâmplat. Fiecare își va face griji doar pentru prorpia creangă de sub picioare. Acest lucru i se părea deranjant. Era egoist, căci așa era fiecare. Într-o lume meschin creeată te descurci cum poți, abuzând de fiecare avantaj pe care îl are la îndemână. Ucizi pentru a trăi.
     Magnus încerca să pară invizibil, aplicând un mers ușor, ca de felină. Când observă că mulțimea s-a oprit, și-a împreunat picioarele, mutându-și centrul de greutate în piciorul drept, acum sprijinindu-se doar de el, și analiză locul unde se află. Prima culoare ce-i sări în ochi a fost cenușiul cerului, pe el neobservându-se niciun nor. Era afară, în curtea principală. Și-a mutat privirea în jos, analizând iarba. Sau cel puțin asta intuia că este planta care creștea acolo. Semăna cu iarba, însă era de culoarea albă, pătată pe alocuri de roșu. Cumde nu a mai observat asta? Până la urmă, a mai fost în curtea principală. Cu Calas. Își schimbă greutatea pe piciorul stâng.
     Pe unde o fi umblând Calas?
     Magnus trebuie să înceteze să se gândească la pitic și să se concentreze pe ce avea în fața ochilor. Iar în acest moment vedea un lac negru, adâncimea căruia nu o putea stabili. Nu părea să aibă final. Asta ar putea fi distractiv.
     —Un lac cu umbre, fluieră Geox. O să intrați câte doi și vă vom examina reacțiile. Ați înțeles?
     —Putem să ne înnecăm acolo? întrebă blondul care-i adresă Scorpionului cuvintele „Trebuie și noi să ne tăiem mâinile?". Părea un om sincer, dar impertinent. Era naiv în felul său de a fi, exact cum menționase Rien. Magnus era confuz în ceea ce îl privea pe Rien. Părea să-l înțeleagă, însă fățărnicia era evidențiată în glasul său. Poate doar i s-a părut.
     —Da, răspunde Geox, iar Magnus revine cu picioarele pe pământ. Umbrele vă vor șopti adevăruri pe care nu vreți să le auziți, să le acceptați. Va fi amuzant.
    Nu. Nu va fi amuzant.

    Primii au fost Anne și un băiat cu păr bălai, cam înalt pentru șaptesprezece ani, cu ochii căprui scânteietori, al cărui nume era Jan. Nu se auzea nimic.
    Magnus s-a hotărât să străpungă tăcerea, adresând inteligenta întrebare:
    —Cum funcționează asta?
    Nu îi păsa. Era doar plictisit. Parcă.. nerăbdător. Trebuia să facă ceva până intră în umbre.
    —Păi, umbrele sunt luate din Neant, loc unde oamenii au ascuns lucrurile care le stârneau teama și panica, dorind să constuiască o lume perfectă. O idee absurdă. Ele au fost invenția oameniilor. A credinței lor. Este interesantă intersecția dintre realitate și dorintă ascunsă. Ei se tem de întuneric, căci nu știu ce zace acolo și nu pot să-l controleze, de aceea au justificat această temere ca pe un principiu, catalogând umbrele ca fiind o capcană, rele, asociindu-le cu moartea. Ce creaturi patetice. Vor să pară puternici, dar nu sunt decât o adunătură de blegi, care refuză să vadă adevărul chiar și dacă este direct în fața lor, negarea servindu-le drept pastilă, antidot.
    Magnus încuviință din cap, și observă cu coada ochilor că băiatul blond îi repetă gestul. Știa că se gândeau la același lucru: Nici magii nu sunt mai buni decât oamenii. Cel puțin nu erau încă suficient de buni cât să-i critice.
    —Îi mai ținem mult? întrebă Geox, zâmbind ușor.
     —Nu, răspund cei doi în același timp, dar pe tonalități diferite.
     Magnus o rosti cu indiferență, nepăsându-i prea mult de Anne și Jan. Era egoist. Dacă ar fi avut ce face, nu i-ar fi păsat dacă îi lăsa pe cei doi acolo pentru totdeauna. Ar fi scăpat de doi ghimpi din coastă. Blondul, însă, a rostit-o cu compătimire, milă. La ce bun să-i fie milă? Simțea că avea multe să-i învețe.
     Anne și Jan priveau în gol, speriați, fără speranță. Acum Matteo era și mai nerăbdător.
    —Nu fă asta, i-a zis Anne scurt, leșinând.
    —Magnus Vaughan și Ixorix DeYaer? Vreți? întreabă Geox.
    Ixorix se pare că era băiatul blond mult mai milos decât era Magnus. Au dat amândoi din cap, urmând să fie scufundați la propriu în abis.
    „Eliberează-mă" a rostit Magnus, apoi a fost aruncat în umbre.