Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război - Camil Petrescu (CARTEA I)

CARTEA II - Capitolul 2 - Fata cu obraz verde, la Vulcan

A treia zi, acum la Vulcan, colonelul mă cheamă și-mi dă ordin să plec cu o secție în sat să fac poliție și anchetă. Au venit femei, românce de-ale noastre, să se plângă bocind că de îndată ce satul a fost părăsit de unguri, casele au fost jefuite de țiganii care locuiesc la margine. Vreo două bătrâne mă întovărășesc până acolo, ca să fac o percheziție severă. A plouat repede, apa s-a scurs, soarele a apărut iar din nori, dar frunzele și iarba au străluciri de rouă. În fața cătunului de bordeie, de cum ne-a văzut venind, a ieșit toată țigănimea, și așteaptă înspăimântată să ajungem la ea.

Am severitate în obraz, pe care ți-o dă apropierea, nici o clipă întreruptă, a morții. Sunt hotărât să procedez exemplar.

- De ce-ați jefuit satul?

Mă întâmpină protestări cu vocea înmuiată, ochi măriți, mâini uscate de bătrâni, ca de mumii. N-au furat ei, nu s-au atins de averea nimănui. Fac semn oamenilor să-i înconjoare. Ca la un îndemn al celor mari, sau, cine știe, înțelegând din carnea lor fragedă primejdia, vreo șapte-opt dănciuci, nu mai mari de cinci-șase ani, ba unii mici ca de trei, cu picioarele și burțile goale, cad în genunchi în apa rămasă în făgașul roților. Sunt frumoși ca îngerii din Madona Sixtină a lui Rafael.

- Și-acum, cu ei toți...

Dar mă întrerup, căci între ei e o fată de vreo cincisprezece sau șaisprezece ani, mijlocie de statură. Are obrazul desăvârșit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca niște prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roșcată a părului, la verdele gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, și la verdele albăstrui al ochilor, mă uimește de rămân o clipă încremenit. Sugestia picturală nu mă părăsește și surâd gândind la Mona Vana. Pe urmă, scurt, militărește:

- De ce ai furat?

Întoarce disprețuitor capul într-o parte, ridică din umerii taliei mici, săltate:

- N-am furat.

Mi s-a uscat gura și devin nervos:

- Cum n-ai furat?

Râde de i se văd dinții albi, cizelați într-o neasemănată mică potcoavă de fildeș și întoarce capul într-o parte, cu o mână în șold.

Mă duc mânios spre ea, smucesc de șorțulețul albastru de Gretchen, pe care-l are peste rochie.

- Ăsta-i al tău? Nu vezi că se cunoaște cât de colo că e furat? Și umbreluța asta roșie?

Ține în mână și o poartă izmenit, asemeni cochetelor de operetă, o umbreluță de mătase vișinie.

- Dacă plouă? și-și sucește mijlocul subțirel de are acum talia toată întoarsă în lături.

- Dacă plouă, trebuie să furi, ai? și scurt: Am să te împușc.

Face cu piciorul gol și măsliniu, până la genunchi, mic de pus în vitrină de farmacie, urme ca de șarpe în noroi și răspunde, fără să se uite la nimeni:

- De ce să mă împuști?

Sunt furios.

- Pentru că furi... înțelegi? pentru că furi... pentru că ești "hoață".

Dănciucii stau mereu în genunchi, cu mâinile a rugăciune, cum au fost poate învățați, și restul țigănimii privește pierdută de spaimă.

- Unde stai? și o pironesc cu privirea.

Îmi arată cu mâna vag și surâde semeț, cu buzele roșii și îmbietoare ca vinul negru.

E în mine o nehotărâre, parcă aproape de panică.