"- Arăţi de parc-ai venit din iad.
- Ar trebui să stai departe de mine, ştii? Încă mă aflu acolo.
Un zâmbet frumos i s-a aşternut pe al său chipeş chip. Rosalba şi-a închis înapoi ochii ca să nu-l mai vadă, cu dorinţa de a potoli o anumită emoţie...
He was beautiful. Beautiful like the Devil Before his fall.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Şi a alergat, şi a alergat, respingând vocea subconştientului ce-i striga să se oprească. Nu voia s-o facă, deşi ştia că trebuie. Îşi forţa fiecare muşchi să se mişte şi fiecare gând să dispară. Fugea şi fugea, dar nici ea nu ştie de ce sau de cine. Probabil de propria-i nebunie.
Şi nu s-a oprit. Trupul îi era cutremurat de convulsii, dar s-a forţat să continuie. Să se îndepărteze cât mai mult de casa ce i-a servit drept purgatoriu pentru dureros de mult timp. De locul ce nu-l putea numi acasă, ci pandemoniul în care a sa minte şi inimă erau şi încă sunt crud torturate de proprii-i demoni. De la răsărit până la apus. Doar ca după aceea să apară veşnicul întuneric, unde coşmarele o atacă în momentele-i de slăbiciune, în inconştienţă. Cele care-i ţin locul odihnei pe care şi-o dorea cu ardoare. Îşi dorea doar o pauză scurtă de la continua existenţă, ce-o petrece înfrântă, în flăcările nemiloase ale iadului ce-i ard sufletul şi îi devorează luciditatea.
Şi a strigat în disperare. Ce dacă o auzea cineva? Ea auzea mereu strigătele oamenilor, mai mult sau mai puţin străini, ce-au murit de pe mâna soţilor Gonzales. Soţilor ce se întâmplă să-i fie părinţi, sau, mă rog, să-i fi fost. La trecut.
Şi a cedat. Corpul i-a cedat. Mintea şi inima i-au cedat. Cordul i-a stat în loc, ratând două bătăi importante. Încă una şi n-ar mai fi supravieţuit. Respira acum aerul cu lăcomie şi cu o durere mare-n piept ce-i cerea să fie potolită. Dar doar corpul a sfârşit, din nou, resemnat, pe când spiritul îi trecuse, deja de ceva vreme, pragul morţii.
A cedat, în toate modurile posibile. Din nou.
Acum se află ghemuită pe mijlocul străzii pustii, trăgându-şi sufletul şi plângând intern. Se întreba cu o vagă curiozitate, de ce până şi propria-i inimă o sabotează. De ce n-au fost trei bătăi peste care să sară? După, poate c-ar fi putut să vină eternitatea.
De ce soarta se joacă atât de crud? Îţi aşterne un frumos covor sângeriu spre o moarte sigură, dar te lasă mai întâi să te târăşti, fără posibilitatea de a te opri sau de a lua o pauză.
O istoveşte. O răneşte. Şi o urăşte atât de tare. Dar este nevoită să-şi continuie existenţa până la promisul sfârşit, pentru că, uneori, nu poţi opri roata timpului, decât atunci când ea vrea să se oprească.
Rosalba pufni enervată, dându-şi seama că poate opri totul, de fapt. Fiecare secundă mizerabilă prin care trece, ca o râmă prin pământul ce devine mocirlă după trecerea furtunii. Totul se poate opri, dar simpla lipsă a capacităţii de a trece de la idei la fapte, nu este singurul lucru care o ţine pe loc. Nu, este mult mai mult de atât.
Se întreba cât o fi ceasul şi de ce nu trece nicio maşină care, de preferabil, să treacă peste trupul ce-i zăcea, oricum, deja, aproape mort. Voia să-şi sfârşească viaţa, dar nu putea să se sinucidă direct, ci, în circumstanţele în care se află, poate doar să-şi aşterne singură capcane. Capcanele în care, în marea ei disperare, nu mai cade odată!
