Este destul de greu să fi fiica unui demon ce, îi place să terorizeze specii întregi de fiinţe fără pic de apărare, iar tu să nu ai nimic de spus. În orice caz mă împotriveam cu cea mai mare încăpăţânare posibilă când mă punea să fac şi eu aceleaşi lucruri;iar după o ultimă mare ceartă am hotărât să plec. Pe Pământ am reuşit să îmi găsesc o nouă familie în care m-am integrat foarte bine;având în vedere că avusesem grijă să le spun ceea ce sunt şi de unde vin...Ciudat nu?Trebuie să recunosc că pe Pământ moda era ciudaţică şi la drept vorbind, reuşisem să atrag această familie prin fiul lor cel mare Dean. Multe lucruri s-au compensat la el;deoarece pe de o parte era trist că nu voi fi iubita lui, dar pe de altă parte avea să se mândrească cu sora sa vitregă. În sfârşit!După patru ani frumoşi de liceu venise vremea ca fiecare să meargă pe drumul său. În ultima zi de liceu băieţii plângeau după ochii care le frânseseră inimile, iar fetele. . ei bine bănuiesc că se bucurau având în vedere că ochii mei de un turcoaz rar le furaseră iubiţii...mda...urât rău de tot...Cât despre bal...ei bine...alesesem să merg cu Brandon(în teorie. . . practica a fost cu totul alta), un băiat frumuşel, popular ce la rândul său furase privirile fetelor şi trebuie să recunosc era şi un tip foarte deştept cu un aer elegant şi misterios. Nu formam un cuplu, eram doar "perechea perfectă la bal". Tipul era înalt, slab, cu părul negru ca pana unui corb şi lung până la umeri iar ochii bleu deschis. Probabil că vă întrebaţi cum l-am cunoscut...asta nu e prea greu de explicat dacă stau să mă gândesc.
Era o zi mohorâtă de toamnă.... Norii gri plini de ploaie se strânseseră deasupra orăşelului nostru, copacii încă aveau coroanele lor de frunze ofilite, iar trandafirii din curtea liceului erau încă înfloriţi. (splendidă zi în care să îţi faci apariţia la liceu nu?). Stăteam lângă dulăpiorul meu şi îmi scoteam cărțile şi caietele de care aveam nevoie. Eram îmbrăcată într-o rochie neagră mulată, cu trei centimetri deasupra genunchiului o pereche asortată de pantofi cu toc, iar părul negru şi drept era lăsat pe spate. Unghiile de jumătate de centimetru făcute French cu negru şi un inel din argint cu piatră turcoaz pe mâna dreaptă, buzele de abia mi le dădusem cu puţin lac, iar în jurul ochilor mă făcusem cu puţin creion negru. Cerceii se asortau cu inelul. Stăteam de vorbă cu două colege despre proiectul de la biologie, când...a intrat el. Toţi au încremenit. Venise însoţit de doi bodyguarzi;iar ca şi mine era îmbrăcat în negru. Purta o cămaşă neagră pantaloni eleganţi şi nişte pantofi din lac. Toţi începură a şuşoti;sau cel puţin băieţii invidioşi şi fetele care încă nu leşinaseră. Eu, nu am făcut decât să îmi deschid dulapul şi să scot un stilou şi câteva rezerve de cerneală albastră. Când m-am întors, el stătea în spatele meu zâmbindu-mi, mda un zâmbet sexy care probabil le-ar fi înnebunit pe altele.
-Frumoşi ochi, îmi spuse el. Expresia feţei nu mi se schimbă, am rămas la fel de neutră;însă m-am chinuit să schiţez un mic zâmbet şi să îi spun
-Mulţumesc.
-Ne mai vedem puştoaico, spuse el făcându-mi cu ochiul şi plecând, rămânând cu același zâmbet pe faţă. De abia după ce a plecat mi-am dat seama că unul dintre bodyguarzi îi ţinea haina neagră de stofă iar celălalt geanta cu cărţile. Aproape că mi se aplecase la cât snobism văzusem în el şi drept să, spun la prima vedere mi s-a părut un înfumurat fără creier însă, aparenţele înşeală. Primul curs la care stătusem împreună, în aceeași clasă a fost cel de spaniolă, când stătuse lângă mine. Acolo am aflat reciproc cum ne numim. După terminarea cursului rămăseserăm ultimii în clasă.
-Deci Lorelei Northman, cumva fiica Larei Northman şi a lui Ryan Northman?
-Da, este vreo problemă?Eram atât de rece şi distantă, parcă eram făcută din piatră;şi până la urmă care era problema dacă eram din familia Northman;la urma urmei Da! Părinţii mei nu erau oricine şi aveau un cuvânt greu de spus în faţa tuturor.
