let your heart decide » disney

i. one last dissapointment

    “too many high hopes, too many dissapointments” 

    Întotdeauna aveam o enigmă ce nu îşi găsea răspunsul în cărţi sau doctrine; priveam totul în ansamblu, fără să îmi dau seama de minusculele detalii care puteau strica un întreg deja format. Ştiam că viaţa fiecăruia era numai un colţ mizer în această lume catastrofală – şi erai scufundat şi lăsat între valurile propriei tale existenţe; în timp ce apa se adună repede în plămânii tăi cenuşii, aştepţi ca stelele să îţi arate drumul, luminat de licărirea lor cerească şi împrospătat cu adierile reci ale verii. Deoarce numai stelele, în toată amărăciunea lor, te mai ghidau în acest univers posomorât, intoxicat de fumurile alburii; iar încrederea mea se afla la ele. 

    Problema mea era alta, de fapt; apăruseră prea multe stele pe cerul meu ca să îmi dau seama după care să mă orientez. Strălucirile erau la fel de puternice, dar influenţa gândurilor m-a trimis către una singură, care nu se dovedise până acum vrednică de jurământul pe care l-am făcut. Nici măcar nu mă iubeşte; ne-am prefăcut în tot acest timp, fără să îmi dau seama. Vreau să spun că l-am sărutat şi l-am îmbrăţişat cu toată dorinţa existentă în sufletul meu. Cu toată puterea mea, doar ca să nu mă afund din nou în acel abis neluminat. Ştiu că teama mea a fost şi va rămâne abisul coşmarurilor, din care puţini scapă pe cont propriu, pe care sunt sigură că o voi întâlni la sfârşitul existenţei mele; şi mai ştiu că iubirea mea a născut din această teamă, neagră şi blasfemică, care s-a dovedit că purta o mască, atât de frumoasă şi înflăcărată, încât te făcea să iubeşti pe oricine numai ca să scapi din ghearele propriei tale vieţi.

    O spun, şi o să ţi-o repet de mii de ori, dacă trebuie, cititorule; am greşit mult, dar acest fapt a fost exagerat. Mi-am vândut inima în schimbul unei promisiuni, în schimbul unei afaceri ce nu trebuia să facă abuz de sufletul tânăr al unei fete nu foarte norocoase; nu am de gând să îţi îmbuib capul cu prostii cum că sufletul meu ar fi mai pur şi mai inocent decât al lunii, sau că nu am făcut vreo greşeală voită tot acest timp. Pentru că aşa ceva nu există – adolescent care să nu fi trecut de valurile vieţii, mult prea dureroase, printr-o metodă mai necreştinească. Nu voi începe cu exemplele, bineînţeles, deoarece ar fi nefiresc, şi nu m-aş simţi bine să vorbesc despre propriile experienţe. 

    Priveam cum norii pufoşi de mai devreme se metamorfozează în stele ce cuprindeau infinităţi înăuntrul lor, care luminau atât de puternic acolo sus, însă ar fi fost nevoie de multe, foarte multe infinităţi de acest fel pentru ca lumina lor să ajungă aici, pe pământ, şi să ne fie călăuză. Deoarece începeam să urăsc luna în ultimul timp, aleg stelele, fiind unicele astre ce păreau că dau doi bani pe mine. Poate erau la fel de pierdute ca mine, aşteptând salvatorul lor special, acel ceva ce nu era luna. Spre exemplu, o cometă, care să distrugă totul şi să le spargă; erau prea tinere şi nevinovate pentru a convieţui, aşa că destinul le-ar pregăti cel mai crunt sfârşit. Nu am înţeles niciodată ce rost avea luna, pe lângă cele ştiinţifice descoperite – nu-mi răspundea niciodată. Îi povesteam încontinuu, despre viaţă şi dificultăţi, iar ea mă privea perplexă, ca şi când ar auzi o nebună ce vorbeşte cu ea şi toată importanţa ei. Însă nu permiteam nimănui, nici măcar ego-ului ei uriaş să mă numească nebună, chiar dacă ar fi fost vorba de o glumă. 

    Îţi mărturisesc sincer că mă simţeam nesigură de sentimentele pentru acest om ce se desfăşura în faţa mea pe piese, destrămate, folosite, imperfecte. Încercarea lui de-a-mi explica cum stă treaba între noi doi eşuase de foarte mult timp, dar puteam să-l văd cum încearcă să salveze totul pentru o semnătură, pentru o bucată de hârtie care ne va prelungi viitorul. Deşi eu speram să se stopeze, aici şi acum, pentru totdeauna, deoarece eram sătulă de capriciile tuturor. Capriciile şi mofturile mamei mele nu aveau vreo limită, în special când venea vorba de serviciul ei super-important, care, pentru ea, reprezintă întreaga lume, deşi mai sunt persoane care depind de existenţa ei. Nu m-am plâns vreodată, nu i-am reproşat niciodată tot ce era de reproşat, fiindcă ştiam că îşi cunoaşte defectele, calităţile şi tot ce era în stare să facă; mă îndoiam, în ultimul timp, de această capacitate a ei.