Pov. Bella
Rămân singură, speriată și fricoasă. Aud un ciocănit în ușa, apoi o fată, drăguță, cu părul blond și prins în coc, cu ochii verzi ca smaraldul și cu un șorț de menajeră, intră.
-Nu mai sta pe jos!
Spune și vine la mine și mă pune pe pat.
-Stăpânului nu i-ar plăcea dacă ai răci. Cum te cheamă?
-B-Bella...
-Pe mine Carmen. Încântată. Stăpânul a spus că trebuie să am grijă de tine. Ție foame?
Dau din cap negativ și încă tremur, dar stomacul care ghioraie, mă dă de gol.
-Merg să-ți aduc ceva de mâncare.
Zice și iese pe ușă, lăsând-o deschisă. Mă ridic de pe pat, și dau să ies, dar lanțul mă oprește drept în fața ușii. Încerc să-mi trag piciorul, dar fără rost. Mă pun înapoi pe pat, oftând și mă uit prin cameră.
Peste câteva minute, Carmen apare în ușa cu o tavă cu clătite și suc de portocale și le pune pe noptieră.
-Ce mai aștepți? Mănâncă!
Zice ea și se uită la mine. O analizez mai bine și mă opresc la ochii ei. Par așa de triști, dar știu că nu pot spune nimic, din cauza fricii.
-Mânânci azi?
Zice ea răspicat. Dau din cap afirmativ și mă dau jos de pe pat, să mă fac mai comodă, îmi iau tava jos și încep să pap.
-Câți ani ai?
Spune în timp ce face patul, care era plin de sânge.
-18...
-Păi... La naiba cu așternuturile astea!
Spune ea pe un ton puțin caraghios si le ia și iese cu ele din cameră, rămând singură, din nou.
Hey, pisoilor! Știu, capitol scurt, dar am si eu o viață, Ok?
