Now, I have nothing worth fighting for
(Evanescence, Your Star)
Nu o mai vedea! Ore întregi în care privise disperat fiecare colţ de cer, dar ea nu era nicăieri...
Ned se îndepărtă de fereastră mergând cu spatele, un pas, încă un pas şi încă un pas, până ajunse să se lipească de perete. Steaua lui nu mai era! În fiecare noapte, de când se ştia, privise acel soare îndepărtat strălucind prin fereastra camerei lui, amintindu-i că speranţa încă există şi dându-i un motiv în plus să trăiască.
Umbrele păreau să se strângă în jurul lui, mai puternice acum că lumina ocrotitoare a stelei nu mai exista. Îngropându-şi chipul în palme, se lăsă să alunece pe podea, unde se ghemui ca o grămăjoară mică şi patetică de disperare.
Şi acum ce urma să se întâmple? Singurul lucru constant din viaţa lui haotică se pierduse în negura universului! Umbrele se apropiau, vrând să muşte, să sfâşie, să ucidă... Nu avea puterea necesară pentru a lupta cu ele, nu avea energia să îndure şi nici nu îşi dorea asta.
Forţându-se să se ridice, se apropie de fereastră şi o deschise larg, aşezându-se comod pe pervaz. Timp de aproape un sfert de oră admiră strada pustie şi întunecată, umbrele ce se târau pe sub asfalt, cerul lipsit de viaţă... Apoi, fără ca expresia să i se modifice în vreun fel, Ned se aruncă în gol.
Când îşi deschise din nou ochii, cerul de deasupra era plin de culori, aşa cum mai văzuse doar în filme; era ca şi cum întreg universul se deschidea în faţa lui. Însă steaua nu era acolo...
Se ridică în picioare şi îşi scutură nisipul negru de pe haine. Câteva neoane ce pluteau în neant formau un coridor de lumină artificială ce ducea spre trei uşi grele din lemn, întărite cu fier, ce păreau să aibă un aspect medieval. Fără să se gândească prea mult, se duse spre una dintre ele şi trase de zăvor, uşa deschizându-se neaşteptat de uşor.
O secundă mai târziu, Ned zăcea într-un sicriu transparent, din sticlă sau cristal, ce era coborât în pământ de nişte oameni ce nu aveau feţe. În jurul gropii erau multe alte asemenea fiinţe lipsite de chip şi îmbrăcate straniu. Bulgări de pâmănt erau aruncaţi peste sicriul transparent, în timp ce un preot ce avea în loc de gură nişte cusături grosolane intona câteva cuvinte, acompaniat de creaturile adunate în jurul gropii. Cuvintele erau de neînţeles, însă pline de ură şi resentiment...
Ţipând, Ned se ridică în capul oaselor, doar pentru a constata că se afla din nou în coridorul de lumină artificială. În faţa lui mai rămăseseră două uşi, iar el se îndreptă din nou spre una dintre ele şi o deschise. Habar nu avea de ce făcea asta, dar nici nu îi păsa...
În spatele uşii se găsea o încăpere întunecată şi extrem de lungă; atât de lungă încât nu îi vedea capătul. O strălucire albastră, dureros de cunoscută, părea să îl aştepte undeva în depărtare, dar când păşi dincolo de uşă iar aceasta se trânti în urma lui cu zgomot, din întuneric se materializară siluete impunătoare şi o secundă mai târziu, de-a lungul celor doi pereţi, din trei în trei metri, stăteau un fel de străji extrem de înalte, cu chipurile acoperite de glugile pelerinelor.
Apropiindu-se de unul dintre ei, Ned observă că acesta ţinea în mână un fel de măciucă din fier, extrem de mare şi groasă.
Cum străjile păreau să îi ignore prezenţa, băiatul continuă să avanseze spre lumină. Când se apropie, observă că respectiva strălucire era provocată de steaua lui, însă era atât de mică şi delicată, încât fata blondă ce stătea îngenunchiată pe dalele din piatră neagră ale încăperii o putea ţine în mână.
Când îl observă, aceasta se ridică în picioare şi lăsă steaua să îi lumineze chipul, iar Ned se dădu şocat câţiva paşi în spate.
- Avery?
Fata îi zâmbi, ochii ei albaştri strălucind straniu. Într-o clipă, ca la comandă, fiecare strajă îşi ridică măciuca de fier şi începu să lovească peretele, zdrobind întreaga încăpere. Luat prin surprindere de haosul brusc, Ned se ghemui la pământ, însă zgomotele încetară câteva secunde mai târziu, iar în coridorul de lumină artificială se mai aflau doar el şi Avery.
Lăsând steaua să zboare, fata se apropie de Ned şi îl ajută să se ridice.
- Chiar şi sorii se sting în cele din urmă.
Zicând acestea, Avery se evaporă într-o pală de vânt, de parcă întreaga ei fiinţă ar fi fost formată din praf şi fum. După ce privi câteva clipe în gol, băiatul oftă şi se apropie de ultima uşă.
În clipa în care o deschise, o strălucire rece de un alb orbitor îl cuprinse, amorţindu-i simţurile.
Durere... Multă durere... Cu un oftat, Ned îşi deschise ochii. Printre şuviţele verzi ale bretonului reuşi să distingă un salon de spital. Cu el în încăpere se mai aflau şi alţi pacienţi, iar băiatul putea să jure că mirosul ce îi întorcea stomacul pe dos provenea de la ei. Lângă patul lui se afla o femeie înaltă şi slabă, cu părul lung, prins într-o coadă de cal.
- Mami, vreau să plec acasă.
Femeia tresări şi îl privi pe Ned, ochii încercănaţi trădându-i oboseala.
- Încă nu, vei mai rămâne aici o vreme. Bucură-te că nu ţi-ai fracturat iremediabil coloana.
- Locul ăsta miroase, nu-mi place!
- Te vei obişnui.
O tăcere încordată domni între ei, în timp ce prin fereastra mică şi murdară strălucea un soare muribund. Dormise toată ziua, iar seara se apropia, însă înpreună cu ea nu se va întoarce şi steaua lui.
- Mă urăşti?
Femeia tresări din nou şi îl privi atent, ochii ei pătrunzându-i întreaga fiinţă.
- Nu te urăsc, eşti fiul meu şi aşa vei rămâne.
Apoi se ridică în picioare şi măsură salonul la pas, oprindu-se în cele din urmă în faţa ferestrei şi privind cum lumina zilei păleşte şi moare.
- Dar m-ai dezamăgit.
