Jurnalul unei directionere.

14.

        Dear diary, 

   Au trecut câteva zile bune de când nu am mai vorbit, îmi pare rău. Nu m-am putut concentra la nimic. Săracul Josh, a stat în fiecare zi alături de mine, în fiecare zi venea de dimineață și-mi aducea mâncare, a stat și a încercat să mă liniștească de fiecare dată când aveam o criză de plâns. 

   Doamne, băiatul ăsta e uimitor. Mă cunoaște de câteva zile și acum sunt cea mai importantă persoană din viața lui. Nu credeam că mă pot atașa de cineva atât de repede. Când vorbesc cu el, mă simt în largul meu, nu trebuie să mai ascund cine sunt, ce-mi place sau orice altceva despre mine. 

    Jurnalule, îți mai aduci aminte de primele noastre pagini? Erau scrise în cea mai fericită zi din viața mea, erau despre cele mai minunate ființe de pe planetă, despre directioneri. Toată tragedia cu mama a fost aflată de media, iar reporterii și-au făcut apariția mai ceva ca țânțarii vara. Dar revenind la directioneri, majoritatea au văzut știrea și au început să-mi trimită mesaje de încurajare, cadouri sau alte lucruri. 

   Nu cred că există cineva atât de bun, încât să se gândească la o persoană pe care nici nu au întâlnit-o în realitate, dar totuși să-i pară rău pentru cele prin care trece. 

   De câteva zile am început să mă simt ciudat, adică mă simt ca și cum aș fi bolnavă, dar nu strănut și nu-mi curge nasul. E ciudat, dar nu prea am luat în seamă, cred că e din vina lucrurilor prin care trec, sper să-mi treacă curând. 

    Ți-am scris puține, jurnalule, dar îmi pare rău. Sunt obosită, așa am fost toată ziua. Pur și simplu vreau să dorm. Te iubesc, jurnalule !