Atracție fatală #Grey Sisters Vol III

Capitolul 6

   Aud pași în spatele meu. Se apropie.
  Fugi!
  Singurul cuvânt pe care mintea mea îl mai poate percepe.
  Fugi, Rose! Fugi!

   Deschid ochii cu inima bubuindu-mi în piept. Îmi trec mâna prin păr ca să mă mai liniștesc. Afară încă e noapte, dar simt că nu mai pot să adorm.
  Mă ridic din pat și merg spre rucsac. Scot din el telefonul. Nici un apel sau mesaj. Pun telefonul la loc și atenția îmi e atrasă de plicul cu numele meu pe el. Numele meu real.
  Il iau în mâna și îmi trec degetele peste suprafața netedă a hârtiei. Aș vrea să îl deschid. Mă simt singură și aș vrea să îl deschid. Dar...Nu pot. Pun plicul la loc și sufletul mă doare, dar nu știu că acum nu e momentul potrivit să îl deschid.
  Mă razăm de pat și îmi trag genunchii la piept. Ce fac eu aici? Cum de am ajuns în situația asta? Cum am ajuns eu în apartamentul ăsta care miroase a mucegai într-un bloc dintr-un cartier cunoscut pentru lucruri rele. Cum am ajuns să am doar  un rucsac cu câteva lucruri?
  Bine, întrebările asta sunt retorice. Știu cum am ajuns aici. Îmi amintesc mult prea bine. Îmi amintesc totul și tocmai de asta nu pot să stau nici măcar o clipă liniștită. De fiecare dată când merg pe stradă, mă simt urmărită. Mă aștept ca cineva să mă inșfăce de braț și să mă tragă într-o mașină. Sau să mă trezesc cu un pistol îndreptat spre ceafă.
  De asta sunt așa de precaută și mereu mă simt de parcă aș sta pe ghimpi. E un sentiment care nu mă lasă niciodată să mă relaxez total, nici măcar atunci când dorm. Încă sunt surprinsă că au trecut două săptămâni de când sunt în New York și încă nu s-a întâmplat nimic.
  Dar desigur, asta nu înseamnă că nu o să se întâmple.

    ***

     Luni merg la bar îmbrăcată cu o pereche de blugi și un top mov, cu câteva pietricele la decoletu. Nu prea m-am omorât niciodată după hainele strălucitoare dar mi se pare că acum pot să le port dacă vreau. Deoarece asta nu sunt eu, cea care am fost.
  Rose Taylor, nu sunt eu. Bine, sunt eu într-o oarecare măsură dar multe lucruri diferă. Sunt Rose Taylor cea de acum, deoarece e o parte din mine, dar sunt și mult mai mult de atât.
   Pe la ora prânzului, merg să mânăc la un restaurant de peste drum de bar. Au mâncare bună și la un preț rezonabil.
Atenția îmi e atrasă de televizorul de pe perete unde o prezentatoare de știri, vorbește ceva ce eu nu pot să aud deoarce volumul e dat încet. Însă   nu asta e ceea ce îmi atrage prima dată atenția, ci numele de pe ecran.
  ,,...moartă într-un tragic accident de mașină".
  Iar acolo e numele meu. Până și o mică poză cu mine. E o poză mai veche de acum vreo 2 ani, dar tot mă șochează când o văd.
  Acum încep să înțeleg. Deci de asta nu am avut parte de nici un eveniment. De asta nu au venit după mine. Am murit într-un accident de mașină.
Bine, nu am murit la propriu, sunt aici, Rose Taylor, e aici, dar eu cea de dinainte am murit. Aproape că îmi vine să râd la șiretlicul ăsta.
Mă uit atentă la ecran și mă mut mai aproape de televizor ascultând cu atenție în cazul în care o să spună ceva de tata, însă nu zice nimic.
  Asta e bine, mă gândesc. Tata e un om destul de important ca in cazul în care moare să fie dat la televizor. Însă mai există și aceea posibilate ca el să fie mort, dar ca nimeni să nu știe.