Soaptele marii

Capitolul 4

   -Hmm, nu prea vreau sa raspund la intrebarea asta, am şoptit şi am simţit fiori pe şira spinarii şi nu erau neaparat din vina apei, care, apropo, era destul de rece.

   -Nixie, trebuie să stai cât mai departe de Hayden. Se apropie de mine si îmi puse mâinile pe umeri. Ochii ei albaştrii-verzui mă priveau intens. Nixie, Hayden este fiul lui Poseidon.

   Şi bunica e regina Angliei şi Tara e un dihor.

   -Ăăă, mă consider rezonabilă dacă te întreb cum de ştii tu? Şi de ce te-aş crede?

   -Nixie, vorbi ea, privindu-mă cu şiretenie. Eşti sub apă şi respiri şi vorbeşti. Ce poate fi mai ciudat decât asta?

   Am privit-o din nou, cu mai multă atenţie. Nu exista urmă de mincună în ochii ei.

   -Foarte bine. Te cred, însă acum s-a făcu târziu şi trebuie să merg acasă. Bunica se întreabă probabil pe unde-oi fi. Ne întâlnim mâine, la ora 4 în peştera de lângă stânca Iepurelui, i-am spus şi am privit-o lung, apoi am înotat sper ţărm, îeşind leoarcă şi tremurând. Am fugit spre far, lăsând în urmă ciudăţeniile mării, însă ştiind că o dată cu venirea nopţii aveam să-mi fac mintea papară gândindu-mă la ciudatul băiat, la naşa mea şi la noile mele abilităţi. Până atunci aveam de dat nişte explicaţii.

   -Şi cum ai putu să cazi aşa în apă? Eşti leoarcă fato!

   -Serios, buni? Mersi că mi-ai zis, am clănţănit eu în timp ce-mi căutam haine în dulap înfăşurată într-un prosop moale de culoarea algelor. M-am oprit un moment să-mi ating scoica. Era încă acolo. Făceam asta destul de des în ultima vreme.

   Mi-am găsit pijamaua preferată şi mi-am luat-o, fără să mă mai gândesc a doua oară. Apoi am urcat cu luftul, împreună cu buni ca să mâncăm de cină. Stăteam la o masă pe ‚,terasă’’. Adică lângă locul unde ardea focul farului. Mă încălzea şi priveam marea confundându-se cu cerul în depărtare, mâncând nişte cremă de cacao cu napolitane. Avea un gust delicios.

   -Hei, buni? am întrebat eu deodată, fără să-mi pot opri cuvintele. Trebuia să-mi lipesc buzele cu Picătura într-o zi. Cum o cheamă pe naşa mea?

   -Galateea, vorbi buni pe un ton plat, fără emoţie. Faţa ei brăzdată de riduri se întunecă  De ce doreşti să ştii asta?

   -Mă întrbam şi eu..., am răspuns vrând s-o mai întreb şi alte chestii, însă cuta dintre sprâncenele sale mă făcu să tac.

   Restul nopţii fu un calvar. Nu puteam dormi şi nu voiam să mă gândesc la ce mi se întâmplase, însă gândul îmi tot fugea spre hayden şi spre ceea ce spusese Galateea. Totul era logic şi ilogic în acelaş timp. Nu putam înţelege şi totuşi mi se părea atât de natural.

   Apoi un alt gând mă fulgeră. Tara şi Nate. Ei ce aveau să creadă? Oare puteam să le spun? Nu, am decis. Nu acum. Eram şi eu mult prea nesigură şi ni ştiam nici măcar dacă vreo boabă din câte-mi spusese Galateea era adevărat, însă eu eram, în adâncul (da, am sesizat ironia, mersi frumos!) inimii, sigură de asta. Însă cum le puteam spune lor ceea ce simţeau. Chiar şi eu mă îndoiam de mine.

   Dimineaţa m-am găsit obosită şi cu cearcăne uriaşe sub ochi pe care am reuşit să le maschez cât de cât cu nişte fond de ten. Mă cam detestam că foloseam machiaj, însă nu voiam să arăt chiar ca un zombi ambulant.

   -Neaţaa! Wow, da ce tren a dat peste tine, hmm? mă întâmpină Tara următoarea zi, în timp ce urcam în maşina ei, pe bancheta din spate. Nate era deja pe locul din faţă.