Distrus

Capitolul 1

            Totul este plănuit

     Stau pe banca din vechiul parc totul pare atât de liniștit că îmi vine să mă dau cu capul de copaci.

     Cum naiba totul poate fi așa de liniștit eu stau și sufăr pe o bancă bej dintr-un parc vechi care se afla în naiba știe unde.

      Încep să mă enervez de la atâta pace, ce naiba.

      Toți arată veselie și se uită la mine de parcă nu au mai văzut oameni plângând în viața lor se uită ca la niște monștri ciudați apăruți de nicăieri.

      Dar noi chiar suntem niște monștrii, doar că nu ne dăm seama.

       Dar suntem prin alegerile de care dăm dovadă iar părinți mei fac asta, fac toate lucrurile astea.

       Cred că ne fac un bine supraomenesc dacă ei divorțează după aproape 19 ani de căsătorie se gândesc numai la ei, ambii.

        Nu se gândesc că nouă ne va fi greu fără un părinte dar ce ei gândesc? Nu, ei se gândesc că dacă se vor despărți, noi vom cei mai fericiți să luăm parte la asta.

        Când am auzit că vor să divorțeze îmi venea să-i dau cu capul de pereți să le revină mintea la cap, dar nu eu doar am stat și ma-m uitat ca naiba la ei uimită de ceea ce îmi spusese.

        Dar îmi dau seama că  eu cu Adam nu vom suferi din pricina asta el pentrucă nu prea îl mai interesa de părinți, ci doar de frații lui.

         Iar eu deoarece nu-i suport pe niciunul deoarece mama mă enerva cu înfățișarea mea de om al străzii. Și tata deoarece mă proteja și de bătaia vântului. Ce naiba, spui că peste câteva clipe va fi un atac terorist.

          Numai Damian și Iris vor suferi pentru asta Damian pentrucă are încă șase ani, și sora mea pentrucă este o sensibilă incurabilă plânge și la o gâză moartă.

          Dar ca pot să fac ei sunt familia mea care a fost cândva o familie cât se poate de perfectă.

          Dar fiecare se mulțumește cu ce are, iar în cazul meu a fost o famile care aproape că se mai înțeleg.

          Nu înțeleg ce nu le ajungea, aveau bani, o reputație foarte bună și afeceri proprii răspândide peste tot pe continent.

           Mama fiind șefa unei linii de magazine de haine de primă clasă, iar tata conducătotul unei linii de transport prin toată lumea sincer nici nu știu ce transportă.

            Melodia telefonului mă întrerupe din momentul meu perfect de filozofie , arătându-mi că sunt încă importantă pentru cineva.

                   Mama

Iau și-l îndrept la ureche , răspunzând, când clar vroiam să o resping.

  —  Da mamă, îi spun în timp ce îmi plimb degetele pe bancă, atingând lemnul dur.

   — Melody, grăbeștete spre casă te așteptăm de apeoape zece minute, spune ea și iritarea se subânțelege din vocea ei nu prea calmă.

    —   Sunt chiar pe strada Rodley. Ajung în câteva clipe . Spun sculându-mă de pe bancă și închizându-i în nas.

     Îmi îndrept jacheta și tricoul un pic boțite de la scaunul incomod.

     Îmi iau rucsacul gri și pornesc spre casă.

      Am mințit, eram foarte departe de casă chiar în partea opusă a orașului, adică lângă periferii sau cum îi spune mama locul în care visele rămân doar vise, dar mie nici nu îmi păsa, chiar vroiam să trec pe aici.

      Îmi place că îmi aduce aminte ca totul este doar un joc. Viața doar ne învârte pe degetele ei lungi și osoase până unul dintre noi pierde.

      Nici nu îmi pasă am fost jucată pe degete de prea multe ori.

      Cu câteva zile în urmă am avut o surpriză de toate zilele. Încă îmi aduc aminte perfect momentul în care totul chiar sa încheiat.

      Știam încă de mică că am un ghinion nemăsurat pe data de 27 mai.

     O zi în care totul s-a întâmplat de parcă totul era plănuit.

   „ Mă îndrept spre cafeneaua "CallsCafé" pentru a mă întâlni cu grupul meu sau cum le spune ceilalți N&K, adică Nikolas și Kay. Popularii școlii. Din grup mai fac parte Kira, Nely și eu.

       Mă simt ca o intrusă în grupul meu deoarece toți au nume cu N sau K dar ei mi-au spus că asta nu contează.

       Ei erau cei patru populari din școala noastră, iar când am intrat în grupul lor, automat am fost și eu populară.

        Și am devenit prieteni buni, dar tot simt că au secrete față de mine mai ales când am fost la un concert și Nik ma întrebat dacă vreau să fiu iubita lui. 

       Îmi spun în minte în timp ce intru pe ușa restaurantului.

        Îmi îndrept ochii spre masa noastră din colțul barului, unde îi văd pe Nik , Kay , Kira și Nely,
dar nu într-o ipostază obijnuită, ci pe Kira deasupra lui Nik iar Nely și Kay râzând de mama focului împreună cu ei.
  
    Mă îndrept spre masa noastră cu cea mai mare viteză .

  — Ce se întâmplă aici ? Întreb confuză în timp ce pun mâinile pa masa de culoare roșie.

  —  Oh, ai ajuns și tu. Deja mă săturasem să mă prefac că îmi plac hainele tale de sărac, îmi spune Kira uitându-se spre cu mine cu o expresie de dezgust pe față.

  — Ce să te prefaci ? Întreb înalțânmi-se vocea cu câteva note.

    —  Că suntem prietenele tale . Ce nu înțelegi ? Spune Nely. Ești chiar atât de proastă încât să nu înțelegi?

  — Nu , aș înțelege dacă mi-ați explica în limba de stat, nu limba proastelor, le-o întorc enrvată.

  — Hei, din ecuația asta tu ești singura proastă, spune Kira înflăcărată.

  — La ultima verificare erai corigentă la mate, îi răspund sarcastică.

— Tu chiar nu-ți dai seama că  ne-am prefăcut tot acest timp ?Totul a fost o piesă de tot rahatul, pe care am fost provocați să o jucăm, iar Nik a avut cea mai mare provocare. Eu de abia pot să te privesc nici nu se poate vorbi de atins.

   — Vreți să spuneți că totul a fost doar o provocare de a voastră ? Totul a fost doar o glumă pentru voi ?

  —  Da, chiar totul, îmi spune Nik, chiar și tu ești o glumă .

   — Bine, dar știți ce ? Eu nu sunt o glumă prostească de a voastră. Și ce dacă mi-ați dat popularitate, sunteți doar niște oameni fără scrupule. Dacă tot spunem adevărul, hai să-l spunem pe tot. Kira tu ești frumoasă , dar ai cel mai urât suflet. Ai cele mai urâte haine, sau mai bine spus petice de haine, pentru tu ești doar o târfă de tot gunoiul. Tu , Leyla , nu ești foarte departe de ea, doar că ești majoreta șefă și lacheul Kirei . Dar de la tine, Nik aveam cele mai mari așteptări. Bine nu mă așteptam să primești vreun oscar, dar credeam că pot avea încredere în tine, dar niciodată nu te-am plăcut, știam eu. Totul a fost de fațadă, chiar și zâmbetele, dar știți ce ? Mi-ați oferit o lecție de care chiar aveam nevoie. Așa că ne mai auzim, poate, spun și mă îndrept spre ușa de la ieșire "

    Fiecare cu norocul lui de doi bani dar eu nu mai am nevoie de oameni apropiați, îmi ajunge să mă am doar pe mine.