Agonie si extaz

Si linistea ma sufoca, imi perfora sufletul, ma aducea la agonie. Auzeam soapte nedefinite, sperante si dorinte inabusite intr-un urlet barbar, care izvora nestavilit din propria-mi fiinta. Pielea ma ardea, dar nu din cauza ca afara erau peste treizeci de grade. Ma miscam. Si o faceam violent si fara nicio noima, luptandu-ma cu naiba stie ce. Tavanul nu mai era interesant ca in momentele in care imi doream cu orice pret sa ma sustrag de la munca, sau de la oricare alta responsabilitate. Devenise un veritabil instrument de tortura, care parca se prabusea incet si chinuitor peste mine.

Lumina slaba a serii imbraca cu meticulozitate orasul ponosit, amplificandu-mi pana la refuz sentimentul opresiv care imi incerca fiecare celula a corpului. Tremuram. Vibratii pline de agresivitate mi se infiltrau pe sub piele, zdruncinand, ranind si distrugand pana si cea mai mica particica din mine. Un fior ascutit mi-a strabatut mintea, deja torturata de multitudinea de nonsensuri care o macinau progresiv. 

Plangeam. De ce plangeam?

Cat de ciudat e atunci cand nu cunosti cauza propriei suferinte. Si totusi, in mod paradoxal, acest lucru este imposibil. A nu constientiza ceea ce se intampla cu tine este in fapt reflexia fricii constientizarii acelui lucru. Ne temem de noi insine, de sentimentele noastre, de esecurile trecute sau viitoare. Ne temem de consecinte, de singuratate, de ceea ce nu suntem capabili sa intelegem. Si toate aceste temeri se intorc inlantuite impotriva noastra, precum o valtoare distructiva si aparent venita de nicaieri. Nimic nu pare sa aiba sens, desi singura problema e aceea ca nu avem cu adevarat curajul sa descifram sensul lucrurilor care ni se intampla.

M-am fastacit pe loc. Gatul imi era uscat, iar inima inca se chinuia sa incheie cu succes maratonul la care participase impotriva vointei ei. Viata imi pulsa nebuna prin vene, parca dorind sa le sparga si sa imi paraseasca trupul odata cu lichidul rosiatic ce avea sa tasneasca abundent. 

Nesigura, am intains mana dupa paharul de apa de pe noptiera. Era gol. Si tocmai cand ma pregateam sa rup iar contactul cu realitatea, o lumina slaba mi-a atras atentia. Constientizand faptul ca vine din directia telefonului, am ezitat pret de cateva clipe, dupa care m-am decis totusi sa arunc o privire. Priveam micul ecran cu atata dezinteres si servuitate, incat cine m-ar fi vazut ar fi putut crede ca verificam o factura.

Dar pe masura ce ochii mi se plimbau plictisiti peste randuri, toate trairile agonizante de pana acum s-au spulberat intr-un foc efemer, fiind inlocuite de dulcele gust al euforiei. Vibratii puternice inca imi strafulgerau corpul, dar se simteau diferit de aceasta data, imbatandu-mi sufletul cu o bucurie trepidanta si puierila.

Am sarit din pat exaltata, facand ture continuie prin camera, ca o naluca. Un zambet tamp si plin de implinire mi se asternuse pe buze, de parca nici nu as fi stiut vreodata ce e aia tristete. Golul care imi devora sufletul stingherit se umpluse, iar toate temerile si problemele ce ma acaparasera inexplicabil isi gasisera din nou ascunzatoarea obisnuita, asteptand probabil momentul prielnic in care aveau sa iasa din nou la iveala. Momentul in care urma sa pic din nou in agonie.

Dar pana atunci, aveam sa ma bucur. Aveam sa tresalt fericita, hipnotizata de sentimentul de beatitudine ce inlocuise categoric depresia. Aveam sa adorm cu zambetul pe buze, asteptand cu nerabdare ziua ce urma sa vina. Si mai ales, aveam sa port in suflet speranta luminii de dupa intuneric. Bucuriei din spatele amaraciunii.

Pentru ca de la agonie la extaz nu este decat un singur pas.