Războiul Aripilor

2.Suflete întunecate

NA: Patricia este personajul de drept al utilizatorului DayanaHunter, şi pentru a putea vedea versiunea ei asupra evenimentelor petrecute, te sfătuiesc să arunci o privire la Dincolo de Aparenţe. 

Capitolul doi

Suflete întunecate

     Ceaţa părea să se strângă mai densă în jurul meu, acoperind aerul şi dând o senzaţie neplăcută, de parcă o greutate mi s-ar aduna în piept. Damnatul se mişca spre mine, îi auzeam paşii, chiar dacă distorsionaţi de ceaţa densă ce se întindea peste tot ca o mantie albă, înnecăcioasă şi să nu uităm ucigaşă. Trebuia să mă ridic. Dar picioarele nu voiau să mă asculte sub nici o formă, de parcă ar fi fost făcute din gelatină. Forţa fizică pentru care eram renumită nu îmi era de prea mare ajutor în acest moment. Singurul sunet clar erau bătăile proprii inimi, un ritm constant, uşor accelerat şi greoi, un duduit neîntrerupt. Îmi puteam auzi sângele vuind prin vene şi aerul intrând şi apoi părăsindu-mi plămânii în respiraţii greoaie, şuierate, tremurate.

    -Mă aşteptam la ceva mai mult de la singura Nightshade imperială feminină în viaţă. Dar se pare că m-am înşelat, am auzit vocea Damnatului, parcă de lângă mine şi totuşi pretutindeni în jurul meu.

     Am simţit un rânjet ridicându-mi un colţ al gurii, şi de undeva din adâncul meu, am găsit forţa să mă ridic pe picioare. Un Nightshade nu va rămâne niciodată la pământ. Nu atâta timp cât încă mai are de ales. Şi nu aveam să o dau în bară. Nu tocmai eu, care aveam atâtea de dovedit. Un gust metalic mi se răspândi în cerul gurii, firicelele de păr de pe ceafă ridicându-mi-se drept avertisment în timp ce un fior mă străbătu din cap până în tâlpi. Se apropie!

     M-am ferit la timp şi am auzit trosnetul scoarţei unui copac la contact cu pumnul Damnatului. Aia ar fi lăsat vânătăi, dacă ar fi reuşit să mă atingă. Am scos un pumnal din cizmă şi mi-am lăsat aura să treacă prin el. Trebuia să ajung neapărat la spatele lui. Spatele unui Damnat e cel mai slab punct al lor. Vedeţi voi, avem un set de legi destul de stricte, şi chiar de nu sunt prea multe, dacă nu sunt respectate, se aplică pedepse. În funcţie de gravitatea faptelor, sunt biciuirea, torturarea şi damnarea. Cea mai rea dintre toate. Nimic nu e mai dureros decât să fii dezrădăcinat din singurul loc de care aparţineai, exilat pentru o crimă de neiertat. Unul dintre cele mai rele lucruri... Cea mai groaznică pedeapsă, mai ales că damnarea nu consta numai în exilare. Unul dintre cele mai vitale lucruri pentru un Shinigami, sunt aripile. Ne petreceam copilăriile până la vârsta de optsprezece ani visând să ne primim propria pereche de aripi, şi o primim, la vârsta de optsprezece ani, când corpurile noastre se opresc din îmbătrânire, când sângele supranatural se face simţit, când puterile ating apogeul şi aripile se hotărăsc să părăsească spatele, fiind complet maturizate. Cel mai dureros proces e aceasta. Ieşirea aripilor. Trebuiau să sfâşie prin muşchi şi piele, pentru a ieşi, anevoios, în afara corpului. Sunt clipe de coşmar, ce probabil până că şi mie aveau să-mi rămână în minte pentru eternitate. Iar aceste aripi, de care cu toţii eram mândri, în cazul damnării, erau... lovite. Cu Dezhonia Vintarae, Sabia Aripii, se fac tăieturi în dreptul omoplaţilor, pe acolo pe unde aripile ies afară la comandă atunci când e nevoie de ele, provocând răni ce nu sângează, dar ce nu aveau să se mai vindece vreodată. Iar atunci când Damnatul dorea să scoată aripile... Durerea grozavă pe care o simţea era făcută să-i aducă aminte că era Damnat şi că ceea ce făcuse el şi numai el îl adusese într-o asemenea suferinţă. După cum am spus, damnarea e cea mai rea pedeapsă care exista printre Shinigami.