My medicine | Yoonmin au

《II》

Anxietatea deja incepea sa-l cuprinda. Chiar daca abia se trezise, anxietatea lui Jimin nu inceta sa-si faca aparitia. Faptul ca se angaja ii dadea o anxietate insuportabila. Gandurile indoielnice normal ca nu lipseau din capul sau. Pana la urma ce era anxietatea fara ele?

Si da, nu era primul sau job, dar totusi, nu-si putea manipula pur si simplu gandurile. Doar apareau si reapareau pana dadeau peste cap toate rationamentele sale pozitive posibile.

Si de-aici incepea tot, fara ganduri pozitive tristetea il acapara cu totul, nelasandu-l sa gandeasca limpede, nelasandu-l sa zambeaca, sa fie o persoana fericita.

S-a ridicat din pat. Era obosit, chiar daca dormise destul de mult, doar o singura noapte de somn consistent nu putea compensa toate noptile anterioare nedormite, planse si fumate.

S-a spalat pe ochi, se uita la el in oglinda. Cearcanele erau inca acolo, ca de obicei noptile alea oribile erau marcate si lasate exact sub ochii lui ca niste pete maronii spre violet. Ura cum in fiecare dimineata trebuia sa le acopere, ura sa se macheze, dar trebuia, nu putea sa lase pe toata lumea sa vada faptul ca nu putea dormi noptea.

Ca de obicei, si-a luat pe el niste blugi negri cu taieturi si un hanorac negru cu un mesaj destul de profund imprimat pe el: "Fuck you". Adora hanoracul acela, simtea ca vorbeste in locul lui ,si asa nu ii prea placea sa vorbeasca.

"Neata, hyung" oarecum s-a speriat cand a avut vocea prietenului sau salutandu-l.

"Oh..Neata" era cumva desconcentrat de la tot ce scotea pe gura, nu prea ii pasa ce spunea. Era pierdut undeva in gandurile alea negre, anxioase. Se intreba daca o sa ia job-ul ala, stia ca Taehyung vorbise cu detinatorul, dar asta nu ii va garanta ca il va si angaja. Daca realizeaza ca are destui angajati, neacceptandu-l?

"Cum ai dormit?" de data Taehyung chiar il luase de nepregatite, tresarind. "Hyung? Ai patit ceva? Te-am speriat? De ce esti asa ingandurat? La ce te gandesti?"

Capul lui Jimin vajaia. Nu stia exact ce se intampla cu el. Se simtea agitat, dar in acelasi timp ametit. Simtea ca daca nu se putea pune jos undeva cat de curand, ar putea lesina. Dar simtea ca daca statea jos, agitatia din copul sau ar lua-o razna. Nu stia ce putea face. Privirea-i era incetosata. Era bulversat, capul i-o luase razna. Taehyung se invartea pe langa, probabil intrebadu-l daca este bine, sau ce a patit. Dar cum sa ii raspunda cand nici el nu stia ce avea?

Brusc, orice imagine, orice sursa de lumina ,orice contact cu lumea nu mai exista. Totul era negru. O negura profunda ,pe care nu o intelegea. Nu stia de unde a aparut.

Isi deschide ochii. Era in camera sa. Atunci se trezise. Taieturile de pe maini si vanataile de pe picioare nu mai erau. Totul era asa ciudat. L-a strigat pe Taehyung. Nimic. Niciun semn de viata. S-a uitat pe geam. Niciun om, nicio masina. Era asa liniste, asa gol peste tot.

A iesit pe usa apartamentului. A coborat scarile. Nu erau multe, statea doar la etajul 2.

A inceput sa se uite peste tot dupa a urma de viata. Era surprinzator cum intr-un oras asa de mare nu era nimeni. A continuat sa se uite prin jur. La un moment dat s-a gasit alergand disperat, dar parca picioarele nu-l ascultau. Parca nu inainta mai deloc. Aceleasi cladiri, aceleasi strazi singuratice si cel mai ciudat era ca inca se afla la doar 2 pasi de intrarea blocului sau.

De fapt el statuse pe loc, dar se simtise ca si cum ar fi alergam kilometri intregi. Era forte ciudat.

S-a uitat la ceasul de la mana sa dreapta, nu mergea. Asta l-a socat cel mai tare. Bateria nu avea cum sa se fi terminat pentru ca abia i-o schimbase.

Deci, era oprit in timp. Nu stia ce sa faca, cum putea iesi din bucla asta temporala?

Dupa cam 1 minut, s-a auzit un sunet. Ceva foarte ciudat in lumea asta pustie si lipsita de orice alta forma de viata in afara de el insusi.