Regele elf

Prolog

   

     Cu mult timp în urmă pe malul stâng al râului Sirion, nu departe de zona nordică a Regiunii, se întindeau frumoasele păduri ale Neldoreth-ului. O adevărată întindere de frunze în feluritele nuanțe de verde ale primăverii, cu crengi alungite și încovoiate între ele. Foșnetul acestora era acompaniat de ciripitul micuțelor înaripate creând o muzică pașnică ce răsuna în toată pădurea.

      Adierea vântului purta cu ea mireasma celor câteva flori ce se întrevedeau printre firele înalte de iarbă, iar razele soarelui ce pătrundeau printre crengile copacilor le mângâiau petalele de un alb imaculat.  Printre multele tufișuri de fructe proaspăt coapte ce îmbiau pe oricine să le culeagă își făcea apariția o cărare îngustă, pavată cu pietre mari aduse tocmai de pe malul râului. O cărare ce înainta și ducea până în inima pădurii, acolo unde se înălțau măiestre zidurile de marmură ale unui palat imens. Iederile agățătoare se prindeau și se înălțau pe pereții de un alb lăptos creând un contrast ce încânta vederea oricui.

      Ferestrele înalte cu vitralii în nuanțe de albastru și galben străluceau scăldate în lumina soarelui, iar deasupra porților din lemn se găseau gravate un șir lung de rune elfice. Cele două cuvinte formate reprezentau numele măritei regine a stelelor „Elbereth Gilthoniel”, protectoare a întregului regat și cea care aducea pacea printre cei din seminția elfilor. Nicio creatură a întunericului nu era capabilă să îi pronunțe numele sau să se apropie de cei ce îl rosteau. Atât de mult o îndrăgeau elfii încât începură să scrie cântece pentru a o venera, iar în fiecare seară, când stelele își făceau apariția pe cerul întunecat, începeau și ei să cânte cu vocile lor cristaline ca ale unor îngeri veniți din Împărăția Cerurilor.

      În interior holurile lungi și întortocheate dădeau impresia unui labirint din care era imposibil de ieșit. Încăperi spațioase la fel de albe ca penele de pe aripile îngerilor se întindeau pe o lungime de zece metri, iar pe tavanurile înalte atârnau de un fir subțire de argint sfere ce împrăștiau o lumină albăstruie și strălucitoare. Elfi de toate vârstele îmbrăcați în straie de un verde închis se plimbau în voie prin palat fredonând melodii și cântece compuse chiar de ei. Sunetul harfelor îi acompaniau formând o armonie care în combinație cu peisajul și împrejurimile creau un adevărat Rai pe pământ.

      Grădini uriașe se întindeau prin împrejurimile palatului fiind întretăiate de mici cărări ce lăsau loc oricui să se plimbe printre feluritele specii de plante și flori rar văzute în Middle-earth. Fântâni din piatră se înălțau la răscruci, având gravate pe ele modele și simboluri ce reprezentau natura. Păsări cu pene lungi și colorate zburau pe deasupra grădinilor parcă vrând să supravegheze împrejurimile și să prevină elfii în cazul vreunui atac.

      Toate aceste locuri și întinderi dominate de liniște și înțelepciune formau frumosul regat Doriath. Unul dintre rarele regate ale tuturor semințiilor care reușea să fie ferit de toate lighioanele și monstruozitățile întunericului. Pământul acestor păduri nu cunoscuse niciodată picior de orc sau goblin ceea ce reușea să îi bucure pe elfi. Mereu auziseră povești despre celelalte ținuturi care mai mereu erau umbrite de întunecatele războaie cu răul. Și chiar dacă erau feriți de război elfii erau pintre cei mai buni războinici și luptători fiind cei mai experimentați în trasul cu arcul.

      O seminție cu totul și cu totul diferită de celelalte și printre cele mai frumoase. Elfii erau asemuiți adesea cu îngerii sau cu zeitățile din cauza chipului fin pe care îl aveau. Indiferent de sex, părul li se revărsa pe spate ajungând de multe ori până la nivelul șoldurilor, iar silueta lor era atât de subțire încât aveai impresia că sunt cele mai firave ființe de pe pământ.

      Pe cât era poporul de frumos pe atât era și regele acestora, Oropher. Un rege cu o inimă bună și foarte blând din fire. Rar le era dat elfilor să îl vadă supărat din cauza unui lucru, dar și atunci când o făcea toți se speriau de mânia de care putea da dovadă. Cu toate că era trecut de două mii de ani avea un chip la fel de fin ca cel al unui copil. Niciun rid nu îi putea trăda vârsta. Avea ochii albaștri ca cerul în amiaza unei zile de primăvară, profunzi și blânzi. Trăsăturile îi erau bine pronunțate, nasul alungit și drept, buzele rozalii, subțiri, sprâncenele groase și negre în contrast cu părul de un blond ce ducea mai mult spre alb.

      Mai mereu serios, Oropher nu era o persoană care să zâmbească atât de des, însă în acea zi senină, în dimineața zilei de șaisprezece octombrie o mare bucurie i se citi pe chip. Era o mare zi de sărbătoare în regatul Doriath. Un moștenitor sănătos tocmai venise pe lume. Chipul îi era atât de frumos, iar ochii parcă erau ai tatălui său. Un mic zâmbet îi lumină fața pentru prima dată când reuși să vadă lumea. Chiar și o mică privire dacă îi aruncai puteai să îți dai seama că avea să fie la fel de brav și curajos ca și tatăl său. Aura pe care o împrăștia transmitea cu adevărat puterea unui măreț rege.

      Oropher, cu pași mărunți, păși spre micul pat al fiului său și odată ajuns în dreptul acestuia se aplecă și își ridică copilul. Brațele-i puternice țineau cu grijă făptura firavă și sensibilă care tocmai ce venise pe lume. Un zâmbet luminos îi apăru pe buze, iar lacrimile de bucurie erau vizibile în colțurile ochilor săi. Pentru prima dată în ultimii ani inima începu să îi bată cu putere, iar o emoție de mult uitată se întorsese, făcându-l să tremure ușor. Era pentru prima dată în viața sa când primise vestea că avea să fie tată.

      Ridică micuțul în sus, iar în clipa care urmă își lipi ușor buzele de fruntea acestuia, urmând ca mai apoi să îi privească ochii de un albastru aprins.

      — Te vei numi Thranduil! rosti cu o voce ușor răgușită din cauza emoțiilor.  Vei ajunge un elf puternic și vei domni la fel ca mine peste seminția ta din Middle-earth! Un destin măreț îți este prescris și o viață lungă vei avea în această lume plină de lucruri rele și bune. Îi mângâie obrazul catifelat, apoi îi mai sărută o dată fruntea.

      Curând cântecele elfilor aveau să se audă în întreg regatul, iar bucuria să răsară în inima fiecărui locuitor al Doriath-ului. Un nou rege tocmai se născuse.