Cora a adormit înconjurată de scaunele goale ale autobuzului și s-a trezit într-o cameră din Coreea, dar ???
Ea nu are nicio cameră în Coreea.
Confuză -mai mult adormită- Cora se scoală în capul oaselor din patul pufos cu cearceafuri catifelate și se îndreaptă spre bucătărie. Chiar dacă e o casă necunoacută, Cora găsește ușor bucătăria, pentru că, în zilele noastre, totul este standard. Originalitatea e un moft inutil.
La ce bun să ai o casă unică dacă un musafir întâmplător stă să caute bucătăria mult și bine?
Bucătăria era goală așa că se simţea exact ca acasă. Ce frumos!
Cora deschide frigiderul în cautarea hranei, însă găsește un băiat mic-mititel pe un șezlong mic-mititel la marginea sticlei de apă desfăcută. Îl ridică delicat în palma ei și îl admiră.
,, De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu știi oare
Că-s mic și eu și că mă doare
De ce mă strângi așa de rău?
Copil ca tine sunt și eu,
Și-mi place să mă joc și mie,
Și milă trebuie să-ţi fie
De spaima și de plânsul meu! "
, îi recită micuţul mic din poezia copilăriei, "Gândăcelul" de Elena Farago.
Cu fiecare lacrimă, piticotul creștea din ce în ce mai mare, până când Cora nu a mai putut să îl ţină în palmă și l-a aruncat cu toată vigoarea ei înspre gresie.
-Bună, eu sunt Jimin. Poţi, te rog, să mă bagi la loc în frigider? Căldura destinde materia, dar eu vreau să rămân mic. Nu vreau să cresc.
Interesant, lacrimile au cauzat o creștere bruscă. Ruperea de cuibul natal te maturizează. De multe ori, în adolescenţă, am vrea să fim din nou copii. Să stăm pe șezlong, la răcoare, fără nicio grijă, concentrându-ne doar asupra micului univers pe care îl putem înţelege: frigiderul. Nu toată lumea are abilitatea de a accepta creșterea.
Cora, fiind o persoană bună, plină de empatie, îl zvârle pe Jimin înapoi în frigider și închide ușa, șocată.
Unde e Jungkook?
