Stii tu oare...?

E dimineaţă.

Razele soarelui se strecoară cu insistenţă prin geamul ferestrei şi prin perdea, îmi mângâie chipul şi mă îndeamnă să mă trezesc.

Mă încrunt uşor şi îmi ascund capul sub pernă încercând să mă îndepărtez de lumină şi să rămân pe tărâmurile de basm ale visului. Însă totul e în zadar, căci realitatea îşi face neînduplecată loc în mintea şi în gândurile mele. Visul se estompează treptat, iar în cele din urmă tot ce se întinde înaitea mea este deşertul întunecat al realităţii, al lumii fără vise, fără speranţe, fără tine...

Ţi-am spus oare că iar mi-ai apărut în vise?

Eram la început, atunci când ne-am îndrăgostit chiar înainte de a ne cunoaşte, când ne-am cunoscut pe noi înşine prin intermediul celuilalt. Acele emoţii de la început, acele bătăi mai puternice ale inimii când ne vedeam, acele priviri şi atingeri furate, ţi le mai aminteşti tu oare? Sau le-ai uitat pentru a face loc altor amintiri pe care le-am creat împreună ?

Unde sunt sărutările noastre fugare împărtăşite prin colţuri de realitate, când credeam că nu ne vede nimeni; unde sunt atingerile acelea sfioase de la început când ne gândeam că împreună putem cuceri lumea; unde sunt nopţile acelea în care mă ţineai în braţe şi-mi şopteai la ureche nimicuri dulci pentru a mă ajuta să adorm?

Eu le păstrez pe toate în inima mea. Dar tu ?

Deschid resemnată ochii. Cât mi-aş fi dorit să mai pot visa măcar o clipă. Doar o clipă de-aş mai fi putut să mă hrănesc cu ambrozie, acel nectar destinat doar zeilor.

Mă întorc spre partea ta de pat. Am atâtea lucruri să te întreb, atâtea să-ţi povestesc, atâtea să-ţi destăinui...

O eternitate de-aş putea să petrec alături de tine şi tot n-ar fi îndeajuns.

Mă aştept să fii acolo, să veghezi asupra mea, aşa cum faci mereu. Îmi imaginez cum privirile ni s-ar intersecta şi văzând în ochii mei adoraţia pe care o simt pentru tine să-mi zâmbeşti. Acel zambet care m-a fermecat, acel zâmbet pe care numai mie mi l-ai arătat.

Însă tot ceea ce-mi întâlneşte privirea sunt aşternuturi mototolite şi tu nu eşti aici. Brusc mă trezesc la realitate ca după un duş rece. Trecerea ta nu a lăsat niciun semn în mica mea garsonieră şi mă întreb dacă ai existat vreodată. Gâtul mi-l simt uscat, ochii mă ustură şi pe buze un gust dulce-amărui îşi face simţită prezenţa, pe când în sufletul meu o nouă îndoială se cuibăreşte.

Oare a fost aievea sau doar un vis ?

Iar singurătatea şi răceala camerei îmi răspund...