Mireasa ochiului ceresc

"31 octombrie 1863, Cotswolds, Burford

  Briza de vânt îi bătu în faţă, trecând prin părul mătăsos de un ciocolatiu lucios. Policandrul palid era un glob de cristal ce nu avea milă cusută cu fir roşu. Cerul devenise greu, norii plumburii îşi făcură apariţia, iar bila palidă se distingea cu greu. Pentru o fracţiune de secundă se gândi de a se întoarce înapoi, dar îşi spulberă gândul şi continuă să înainteze cu paşi siguri. Dorul altruist îşi făcuse loc în sufletul unei nobile fete. Virtuţile ei erau deosebite, cu adevărat nobile. Avea în inimă o contopire a eului, privea spre deschiderea şi închiderea orizontului în acelaşi timp. Era în momentele depărtărilor, când încerca să caute şi să afle imposibilul, dar un singur sentiment o aduse spre acea cărare pe care fugise copilă împreună cu fraţii mai mari. Privirea de gheaţă intimidau unii trecători, iar alţii să opreau să admire tenul de porţelan al fetei. Avea pictat pe chip elemente al ştiutului, al neştiutului, al limitaţii şi al nelimitaţii. Zâmbetul avea nuanţe de concret şi abstract unite în blonciurile durerii, fiind determinată din punct fizic şi indeterminată din punct psihic. Avea o splendidă suveranitate, unii văzând deasupra capului ei un nimb. A fost purtată de trecut şi viitor, avuse regrete şi speranţe nemărginite. Uneori insuportabilul o făceau să revină din nou la chemarea dorului de casă, dar îşi călca amarul, ştiind că va ajunge umilită dacă se va întoarce. Câteva capuri de femei se iviseră la ferestre, ochi de şarpe şi ochi de căprioară, avea parte de ambele. Deşi ştia că este urmărită, nu făcea decât să-şi înalţe bărbia şi să meargă cu un pas diferit. Era mersul celui care se întorcea acasă, negrăbindu-se, dar în acelaşi timp având grijă să nu întârzie prea mult. Ea nu avea nici un scop, nu anunţase pe nimeni de venirea ei.

 Se oprise în faţa casei care îi trezi o nostalgie în suflet. Lăsase cufărul din lemn sculptat în relief jos şi privise cu aţintire spre femeia care ieşise în grabă. Ochii i se umpluseră de lacrimi, iar cu mâna dreaptă îşi apucă rochia pentru a putea fugi şi a-şi lua fica în braţe. Nu o mai văzuse de aproape patru ani, devenise între timp o femeie frumoasă. Chipul angelic era brăzdat de un miz zâmbet în colţul gurii. Ochii cristalini de un smarald preţios izvorau câteva perle mici şi rotunde, lăsându-le să păteze obrajii roşi. Până şi lacrimile erau perfecte pe acel chip sculptat de natură cu o mană cerească. Braţele femeii înconjurară trupul fin al fetei, încercând să transmită toate emoţiile pe care o mamă le simte la revederea puiului ei. Se desprinse din îmbrăţişare pentru a-şi admira fiica. Era la frumoasa vârsta de optsprezece ani. Femeia făcuse un pas în urmă, ştergând lacrimile cu colţul şerveţelului pe care tocmai îl terminase de cusut. În spatele ei îşi făcu apariţia o figură viguroasă de bărbat. Nu o cuprinse, cum se aşteptase lumea care privea ca la spectacol frumoasa reunire. Ochii curioşi observaseră asemănările izbitoare dintre tânăra care ţinea mâinile împreunate şi bărbatul care schiţase în cele din urmă acelaşi zâmbet cald.

- Timothea, bine ai revenit acasă!, i se adresase tatăl fetei.

- Mulţumesc, tată!, murmurase fata. Mâinile ei apucaseră materialul de satin de un auriu orbitor şi făcu o plecăciune. Îşi dezgolise puţin picioarele, lăsând la iveală o pereche de pantofii înalţi cu şireturi de un alb imaculat. Unele fete îşi întoarseră spatele pline de îngâmfare, având feţele acre şi priviri răutăcioase, erau invidioase.

  Bărbatul privi nedumerit spre lumea care se stinseră în jur şi dădu politicos din cap, însă lumea se împrăştiaseră înapoi pe la treburile lor. Femeie se apropriase din nou de fica ei şi o apucă cu mâinile de umeri, era fericită s-o revadă, iar entuziasmul nici măcar nu încerca să şi-l ascundă. Intrată în casa în care a copilărit, îşi apucă rochia şi fugi spre scări. Se rugă încet ca totul să fie exact cum lăsase înainte de a pleca. Şi acum îşi aducea amintea lacrimile care îi invadaseră închisorile celor două porţi, iar neputând să le facă faţă, le eliberase şiroaie. Mâna ei apucă uşa, deschizând-o cu forţă, iar un mic zâmbet trist îi apăru pe chip. Nu avu curajul să păşeasca în încăpere, dar un val de tristeţe îi umpluse inima. Simţise pumnalul iluziei cum o înţepă din plin. Ştia că revenirea nu va fi uşoară, dar nu avea pregătită o reacţie potrivită pentru reîntâlnirea cu el. Îşi trase şalul din caşmir pe umeri şi intră în cameră cu paşi nesiguri. Mâna ei atinse fotografia neclară aşezata uşor în rama din lemnul sculptat în relief, având diferite ridicături şi coborâri. Mâna îi tremură, iar respiraţia trecuse demult de modul normal. Mama ei privise scena din tocul uşii.