În zilele care urmează mă văd cu Paul prin cartier destul de des. Însă de fiecare dată lipsește cadrul perfect în care putem discuta doar noi.
Ba e într-un cârd de copii, ba umblă cu țigănașii de peste drum, ba-și face veacul pe la piață unde face câte un ciubuc ajutând piețașii, ba bate mingea și e prea ocupat pasând și strigând la coechipieri.
Într-o seară ies cu câinele și dau peste grupul de copii cu care umblă, eu cu câinele-n lesă, ei cu mingea după ei.
- Mușcă, domnu'? mă-ntreabă unul mic, negricios.
- Nu mușcă, stai liniștit, zâmbesc eu. Ochii-mi sunt la Paul, care - fără să-și dea seama - se scarpină la oua prin șort, probabil transpirat de la fotbal.
- Pot să-l mângâi, domnu'? întreabă iar ăla mic.
- Cum să nu? Îi plac copiii, răspund eu, zâmbind în sinea mea; e ironic pentru că și mie-mi plac. Mai arunc o privire rapidă la Paul, care acum se scarpină direct la pulă, a cărei formă se vede clar prin materialul sintetic al șortului. Dar pentru Paul, e ca și cum s-ar scărpina la nas.
Am o erecție puternică și simt cum capul pulii îmi e apăsat de șliț - o plăcere dureroasă. Noroc că nu se vede cum mi s-a sculat, din cauza blugilor și a tricoului care vine peste.
Altădată îl văd cum cară o bucată de placaj, târșind-o peste asfaltul cu neregularități. Zice că ajută pe un domn care strânge materiale reciclabile de pe stradă. În spate se vede un nene care trage după sine o roabă cu tot felul de scânduri, resturi de cherestea, bețe și alte materiale lemnoase.
Paul are un tricou lălâi, prin care i se vede când un sfârc, când altul - în funcție de unghiul din care privești. Aș putea jura că-și dă seama că mă holbez la sfârcurile lui, întocmai ca o domnișoară în decolteul căreia petreci prea mult timp cu privirea. Sau poate-mi imaginez eu chestii.
Nu am timp să discut mare lucru cu Paul și ne despărțim cu speranța - zic eu, reciprocă - de a ne revedea cât mai curând.
